Ivona, între neurochirurgie şi film documentar

A trecut ceva vreme de când „Ivona, principesa Burgundiei” a avut premiera pe scena Teatrului „Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe. Au trecut de-atunci peste spectacol cinci nominalizări la premiile Uniter, plus două ediţii de Festival Naţional de Teatru care nu l-au invitat la Bucureşti. Şi iată că acum, „după lupte seculare”, „Ivona” lui Laszlo Bocsardi s-a jucat la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra.

ivona2Textul lui Witold Gombrowicz n-a fost prea des montat pe scenele din România, dar a rămas celebră interpretarea pe care i-a dat-o Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic din Bucureşti, în 1983.

Cum arată lumea lui Gombrowicz văzută de Laszlo Bocsardi? E ca un cub de gheaţă. În decorul lui Jozsef Bartha, geometric, în linii tăiate perfect, povestea Ivonei este construită chirurgical, sec, la limita dintre studiu de caz şi film documentar. Ca-ntr-un joc, principele Filip al Burgundiei o alege drept logodnică pe Ivona. La prima vedere, caz psihic. Tulburări comportamentale, lipsită de feminitate sau frumuseţe. E nebună? Cele câteva replici pe care le spune o trădează. E, vorba lui Hamlet, nebună doar de la est la vest…

Ca-ntr-un joc, după cum spuneam, întâmplat într-unul dintre spaţiile care se deschid în spatele panourilor negre şi cu care geometria îi permite atât de bine regizorului să jongleze. Într-un fel de ţarc-trapez, plin cu noroi, o femeie cu tulburări psihice este „expusă” publicului. Jocul (ne)vinovat al principelui Filip va căpăta mereu alte şi alte implicaţii, va antrena întreaga curte a Burgundiei şi lumea toată (fiecare episod important este filmat şi transmis „în direct” pe ecranul unui televizor care domină scena). Dar ceea ce urmăreşte montarea lui Bocsardi este mai degrabă o disecţie pe creier. Lipseşte sentimentul, lipseşte drama. Rămâne un experiment, un tip de observaţie rece, distantă, a felului în care un organism, bine sudat, de orice fel ar fi el, ucide până la urmă ceea ce nu-i este propriu. Pe scurt, Ivona nu aparţine curţii Burgundiei.

ivona3Principele o alege, aşadar, pe ea drept logodnică sfidând lumea întreagă şi mai ales pe el însuşi. Apoi, într-un moment de empatie, pe jumătate imaginată, va decide (special spun „va decide”, şi nu „va simţi”) că Ivona îl iubeşte. Şi că iubirea ei îl sileşte şi pe el să o iubească. E un mecanism straniu şi complicat, pe care atât regia, cât şi a interpretarea celor doi (Kicsid Gizella şi Matray Laszlo) îl desfac şi-l analizează, propunând întrebări. Filip se trezeşte dintr-odată cu o povară imposibilă. Prins în propria capcană.

Ce urmăreşte regia? Să descopere felul cum se ţes gândurile într-un creier omenesc. Treptat, „boala” Ivonei cuprinde întreaga curte a Burgundiei. Nebunia molipseşte, dar nu cu nebunie. Filip vrea să se elibereze şi toată lumea vrea să-l elibereze pe Filip. Ivona sparge echilibrele şi proporţiile, se dezvoltă ca o floare otrăvită şi care în inocenţa ei vinovată contaminează pe toată lumea. Ea e victima şi, totuşi, aşa cum e gândit spectacolul lui Bocsardi, ea e şi „călăul”. Călăul unei lumi perfecte în imperfecţiunea ei. Ivona e „străinul”. Nici o scânteie de compasiune pentru ea, doar o expunere, limpede şi rece, a unui caz. Nebunia Ivonei se insinuează pervers şi toată logica matematică a decorului, a personajelor, a lumii întregi intră în declin. Întrebarea, aşa cum e expusă scenic, e limpede. Ce faci când un organism „dăunător” intervine într-unul „sănătos”? Îl laşi să se dezvolte sau îl distrugi? Regele (Nemes Levente), regina (Gajzago Zsuzsa), şambelanul (Palffy Tibor), Filip însuşi, cu toţii vor/ încearcă s-o ucidă pe Ivona. Aşa cum un corp sănătos s-ar lupta cu un virus. Şi virusul dispare „înecat” cu un os de peşte. Într-un complot universal. Răspunsul – desigur, pervers – ar fi: „Dacă viaţa trebuie salvată, inocenţa trebuie ucisă.”

ivona4În rochie de mireasă, în faţa întregii curţi a Burgundiei, Ivona moare filmată până în ultima secundă de o cameră de luat vederi. Şi chipul ei rămâne pe genericul de pe ecranul televizorului. Uşa/ spărtura în zidul din panouri dreptunghiulare, perfecte, care dădea spre trapezul cu noroi – să fie oare o metaforă-simbol a unui ungher neştiut prin care răul poate pătrunde şi tulbura echilibrul?! – se închide (deocamdată) „definitiv” şi lumina se stinge. Fotografia de final seamănă cu o radiografie. Tumora a fost extirpată. Pacientul e încă anesteziat…

Cât de bine funcţionează trupa de la Teatrul „Tamasi Aron” e aproape redundant să spun. Aceeaşi rigoare în fiecare gest, aceeaşi precizie matematică. Desigur, despre Kicsid Gizella, Matray Laszlo şi Palffy Tibor s-ar putea adăuga că descoperă stranii modalităţi de a „rafina” matematica, uneori chiar în pofida regiei.

Print

4 Comentarii

  1. Alin 23/02/2010
  2. corina 24/02/2010
  3. atlas 06/03/2010
  4. Rica Venturiano 09/03/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.