Jeremy Irons și Isabelle Huppert – foc și gheață pe aceeași scenă

Timp de o săptămână, Roma a redevenit capitala Premiilor Europa pentru Teatru, practic, tradiția ajunsă la a XVI-a ediție s-a întors acasă. Programul festivalului a inclus și Premiul Europa Realități Teatrale, dedicat unor artiști destul de tineri care inovează și creează noi forme de spectacol. Care sunt noile direcții în teatru și cum anume reflectă sau construiesc acestea premisele unui viitor teatral „sănătos” rămâne de discutat, mai ales că o bună parte din selecție a fost total nefericită. Însă Premiul Europa pentru Teatru a fost un eveniment mult așteptat datorită unor prezențe unice atât în cinematografie, cât și pe scenă: Jeremy Irons și Isabelle Huppert. Doi actori care au trecut și pe la Hollywood, care fie au fost nominalizați, fie au câștigat un premiu Oscar, s-au oprit pentru câteva zile la Roma și au desfășurat spectacolul propriei personalități, în timp ce noi ceilalți, stăteam pe margine și îi fotografiam, gest greu de înfrânat când te afli în preajma unor celebrități care își și merită acest statut.

Jeremy Irons și Isabelle Huppert au îmbinat cu succes filmul și teatrul, deși le recunoaștem performanțele mai mult din fața ecranelor, decât din ipostaza de spectator în sala de spectacol. Dar cum sunt ei pe scenă? Care este energia pe care o transmit aici și acum unui public, fără intermedierea unui ecran de sticlă? Cum sună vocea lor într-o sală care îți taie răsuflarea? Dincolo de ceea ce știm noi, de ce sunt considerați niște mari actori, niște vedete internaționale? „Ashes to Ashes” de Harold Pinter a fost „examenul” lor. Un spectacol-lectură fără prea multe repetiții anterioare (cei doi abia se întâlniseră la Roma), care a implicat multă improvizație și un control atent asupra propriei prezențe scenice. Nici textul nu a fost o pârghie „confortabilă”, „Ashes to Ashes” fiind o piesă într-un act, greu de jucat, cu influențe din teatrul absurdului – un dialog ambiguu între două personaje (Rebecca și Devlin), despre care putem bănui că erau căsătoriți.

Încă dinaintea spectacolului a fost surprinzătoare descoperirea unor două stiluri complet diferite de „a fi” în fața publicului. Jeremy Irons s-a impus prin statura lui longilină, cu cizme până la genunchi, într-o ținută elegantă și nonconformistă în același timp, cu o eșarfă care să adauge o pată de culoare unei apariții sobre. Isabelle Huppert, o femeie mignonă, s-a impus tocmai prin răceală, prin inflexibilitate și seriozitate, menținând mereu o anumită conduită. În schimb, Jeremy Irons și-a folosit trucurile unui artist obișnuit cu presa și cu scena. Știe cum și când să fie șarmant, să-ți fure privirea, să producă „surpriza”, să te facă să râzi sau să te emoționeze. Calități care s-au reflectat atât în timpul conferinței moderate de Michael Billington, cât și în spectacolul-lectură.

Isabelle Huppert epatează tocmai prin lipsa charismei, prin zidul pe care reușește să-l pună între spectator și personaj, manipulându-l întotdeauna în favoarea ei și a misterului care nu se devoalează niciodată până la capăt. În „Ashes to Ashes” ea a fost precisă, fluentă chiar și în limba engleză, creând un efect de distanțare și de ambiguitate care se potrivea perfect personajului. În contrast, Jeremy Irons s-a folosit de stilul interpretării lui Huppert și a mizat pe comic, pe rostirea aceea specifică actorilor shakespearieni, lăsând impresia că totul vine de la sine, ușor și natural. Două stiluri diametral opuse, care s-au întâlnit pentru prima dată la Roma și care au dat naștere unor scântei și unei relații tensionate. Două ego-uri care s-au ciocnit, dar care au reușit împreună să creeze un moment de teatru unic, un étude memorabil pe un text de Harold Pinter.

După ce și-a primit premiul, Jeremy Irons a părăsit scena oferindu-ne o invitație la spectacolul „Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill, care se va relua din ianuarie 2018 la Teatrul Wyndham. „Până când țara mea nu va intra în întunericul brexit-ului”, a comentat ironic Irons, făcând trimitere la titlul textului.

Chiar dacă pe scenă nu s-a simțit forța fascinantă din „Pianista” lui Michael Haneke sau, mai nou, din „Elle” a lui Paul Verhoeven, Isabelle Huppert este o prezență care se impune tocmai pentru că și-a construit o imagine impenetrabilă, mai dură, mai serioasă. Și-a citit discursul de pe niște foi, a ținut să mulțumească celor care i-au îmbogățit cariera teatrală, mai ales lui Caroline Huppert, sora ei, și lui Krzysztof Warlikowski, care s-au aflat în sală. Foarte scurt și foarte la obiect, fără nicio urmă de teatralitate, de afectare sau de entuziasm debordant.

Întâlnirea dintre cei doi nu a dat naștere unei efuziuni sau unei energii creatoare extraordinare. Însă a fost suficient cât să prinzi conturul personalității artistice și să înțelegi incompatibilitatea stilurilor, care în cadrul unui spectacol nu poate fi lipsită de un anumit farmec.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.