„Jocuri în curtea din spate” sau De ce să mergi la UNATC

Şi la ediţia din acest an a Galei Absolvenţilor a UNATC Bucureşti se confirmă un lucru tot mai vizibil. Deşi se vorbeşte adesea despre numărul mare de studenţi şi absolovenţi ai facultăţilor cu profil artistic, despre inflaţia de actori şi regizori, despre nivelul scăzut, din aceste motive, al celor care ies din facultate, iată că producţiile studenţilor şi ale masteranzilor incluse în Gală infirmă cu asupra de măsură aceste teorii.

Iar spectacolele prezentate sunt cea mai bună dovadă a calităţii şcolii de teatru – chiar dacă nu toate şi nu la acelaşi nivel. Dar un lucru e sigur. Calitatea există, ai de unde să alegi, montările lor ar putea fi o stagiune în sine şi dacă publicul ar veni – ar trebui poate un mai bun PR – ar constata că nu rareori spectacolele studenţilor sunt mult mai bune decât cele de pe scenele consacrate din Bucureşti. Ideal ar fi, desigur, ca directorii de teatre să folosească Gala Absolvenţilor ca pe o mică „bursă de spectacole”. Ar avea de unde să aleagă… producţii la cheie.

O montare surprinzătoare prezentată în cadrul Galei este „Jocuri în curtea din spate” după un text de Edna Mazya, în regia lui Bobi Pricop. Surprinzătoare nu prin subiect, ci prin calitatea sau mai bine zis maturitatea regiei şi a interpretării. Un spectacol bine susţinut – aş spune excelent, dacă nu m-aş teme de superlative – atât actoriceşte, cât şi regizoral. Şi o poveste simplă, cu un subiect aparent banal – o adolescentă violată de patru băieţi.

Fără un decor elaborat, doar cinci scaune şi cinci actori capabili să susţină treceri complicate de la o stare la alta, de la o situaţie la alta şi de la un rol la altul, spectacolul mizează exclusiv pe interpretare. Spaţiul, timpul, totul îşi schimbă coordonatele cu un cuvânt şi un gest, fără să fie nevoie de alte repere concrete. Un pariu destul de greu de câştigat pentru nişte artişti care sunt încă în formare. Şi chiar dacă există mici detalii asupa cărora regia ar trebui să insiste, chiar dacă actorii ar trebui să îşi mai lustruiască pe ici, pe colo jocul – cu siguranţă, de la un spectacol la altul lucrurile se aşază – o să rămân tot în zona superlativului. Pentru că siguranţa cu care Bobi Pricop conduce întreaga poveste, felul cum lucrează pe detaliile de replică şi de gest, aproape fără scăpări, echilibrul inteligent păstrat de la început şi până la sfârşit între cele două poveşti spuse de aceeaşi oameni – schimb de roluri la vedere, greu de realizat şi bine lucrat; un fel de echidistanţă bine susţinută, care te face pe tine, spectator, să rămâi echidistant faţă de ambele variante, ca-ntr-o sală de tribunal,  toate îl recomandă pe absolventul de regie drept un artist stăpân pe propriile mijloace. Întrebarea de la sfârşitul spectacolului este „eu de partea cui sunt?”. Şi tocmai această libertate pe care i-o lasă spectatorului dă greutate montării, pentru că ceea ce s-a întâmplat pe scenă nu se stinge imediat ce spectacolul s-a încheiat.

Povestea, pe scurt, ar suna cam aşa. O fată se dă în leagăn în spatele blocului şi este atrasă într-o capcană de patru adolescenţi pe care ea, la rândul ei, îi atrage în capcană… în capcana propriilor hormoni. Cu alte cuvinte, ea e vinovată că se joacă de-a sexualitatea cu ei şi ei sunt vinovaţi că împing jocul prea departe. Toţi sunt vinovaţi şi toţi rămân inocenţi… Această frumoasă ambiguitate a textului este extrem de bine controlată de regie care nu pică deloc în plasă şi nu înclină balanţa în nici una dintre părţi. Ba chiar mai mult, se joacă inteligent cu psihicul spectatorului, ducând povestea puţin mai departe. Căci adevăratul conflict în spectacolul de la UNATC nu este între fată şi cei patru băieţi, ci între „oamenii mari”: apărarea şi acuzarea. Avocata acuzării care-şi manipulează clienta şi apărarea, care încearcă să-i salveze pe cei patru băieţi, în numele unei masculinităţi afişate. Ceea ce s-a tranşat între hormonii la fel de (ne)vinovaţi a patru adolescenţi se transormă într-un război cu „inflexiuni” feministe la tribunal. Şi copiii, în toată vinovăţia lor nevinovată, plătesc tribut maturizării.

Despre interpretarea celor cinci actori, Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hriţcu, Cezar Grumăzescu şi Vlad Pavel aş spune un singur lucru, că e susţinută aproape fără greşeală. Şi asta pentru că în spate se simte o foarte bună înţelegere a rolurilor. Totul are o motivaţie, nimic nu se face la întâmplare. (Un ideal la care spectacole şi actori de pe scene importante încă mai visează – sau nu, şi poate asta e problema…). O notă în plus, totuşi, pentru Ioana Manciu, care conduce o partitură complicată, cu schimbări bruşte de timp, spaţiu şi personaj. De la adolescenta care vrea să fie „agăţată” şi care trece la vedere prin etape complicate – fumează, bea două sticle de bere, îşi neagă virginitatea ca să impresioneze –, la fata din sala de tribunal, care joacă un rol sugerat (indus) de avocată. Şi apoi, de la puştoaica nesigură şi tulburată la avocata sigură pe ea, dar la fel de tulburată…

Spectacolul lui Bobi Pricop e o mică demonstraţie… I-aş spune de talent, i-aş spune de maturitate artistică. Şi, poate mai important decât toate, de răbdare. Răbdare cu textul, cu el însuşi, cu actorii…

Distribuţia: Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hriţcu, Cezar Grumăzescu, Vlad Pavel

Asistent regie: Diana Barbu, Andra Maria,

Regia: Bobi Pricop (Regie, anul III, prof. asoc. Tudor Mărăscu)

Print

Un Comentariu

  1. Noua voce in critica de teatru contemporana 30/05/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.