Jocurile foamei sau societatea spectacolului

O să spun din capul locului că „Jocurile foamei” nu este o carte de teatru. E mai degrabă tulburător de cinematografică. Dar am ales să scriu despre ea pentru că este, în lumea noastră şi dintre cărţile citite în ultimii ani, povestea care ar ilustra cel mai bine vechea expresie a Romei antice „pâine şi circ”. Acel circ ce, în cenuşa imperiului roman, avea să reprezinte ideea de „spectacol”.

Teatrul murea şi pe ruinele lui se construia atunci un fel de societate a spectacolului, în care moartea în arenă devenea singurul tip de catharsis gustat de public. E momentul la care poetul Iuvenal se pare că ar fi rostit această expresie de reproş la adresa poporului său: „Panem et circenses”. Hrană şi distracţie… După mii de ani, în lumea noastră, fenomenul se repetă, iată. În secolul 21 trăieşte un nou „imperiu” care se hrăneşte cu pâine şi circ. O nouă societate a spectacolului, de data asta „rafinat” şi „desăvârşit” de mijloace tehnice pe care lumea antică nu le avea. Romanul lui Suzanne Collins, publicat la Editura Nemira şi al cărui cel de-al treilea volum va apărea zilele următoare şi-l veţi găsi la sfârşitul săptămânii la Gaudeamus, este o construcţie ce mi-a părut concretizarea perfectă în ficţiune a ideii enunţate de sociologul Guy Debord în lucrarea „Societatea spectacolului”. „Spectacolul care inversează realul este, la rândul lui, realmente produs. În acelaşi timp, realitatea trăită este invadată efectiv de contemplarea spectacolului, preluând în sine ordinea spectaculară şi aderând la ea în mod necondiţionat. Realitatea obiectivă e prezentă de ambele părţi. Fiecare noţiune astfel fixată nu are ca temei decât trecerea în opusul său: realitatea apare în spectacol, în vreme ce spectacolul este real”.

Aşadar, Suzanne Collins scrie o serie de trei romane – dintre care primele două, „Jocurile foamei” şi „Sfidarea”, sunt deja apărute în România la Editura Nemira – în care cruzimea jocurilor pe calculator, nevoia de „pâine şi circ”, ideea de „societate a spectacolului” sunt toate topite şi transformate într-o poveste căreia-i cazi în capcană de la primele pagini. O poveste care te arde şi te consumă cu viteza şi violenţa pe care „spectacolul” a imprimat-o lumii noastre. Dar nu-i o carte pentru copii, deşi apare în seria „Nemira junior”. Sau, mai bine zis, nu-i o carte pentru copilăria, în sensul deja desuet al cuvântului… Povestea se petrece într-o lume de undeva din viitor – dar care nu-i decât reflexia lumii noastre în timp şi în spaţiu, o reflexie stranie, ca o oglindă magică în care te uiţi şi-ţi vezi viitorul, fără şansa de a opri curgerea timpului – şi care poartă numele Panem. „Panem et circenses”… Întâi e pâine. Urmează circul… Într-o ţară – imperiu apărută pe ruinele Statelor Unite, împărţită în Districte şi numită Panem se organizează în fiecare an un joc… În care regulile sunt clare. Doi copii din fiecare district sunt aleşi pentru a intra într-un joc pe viaţă şi pe moarte în arenă, până la momentul la care unul singur va reuşi să-i ucidă pe toţi ceilalţi şi va fi câştigător. Tânăra eroină Katniss străbate un traseu chinuitor dinspre copilărie către maturitate. Pleacă în jocul cel mare copil şi se întoarce femeie. Femeie care îşi pierde treptat inocenţa, care învaţă să trădeze, învaţă să mintă, învaţă să se ascundă, învaţă să-şi manipuleze sentimentele, gustă din plăcerea de a deveni vedetă şi gustul o ameţeşte şi-o îndepărtează de sine, se întâlneşte cu moartea faţă în faţă, învaţă să ucidă, să îndure, să spere şi să dispere… Şi cu fiecare drum care i se deschide în faţă, în urmă i se închid mult mai multe. Jocul este cumplit. Se deschide cu ceremonii fastuoase aşteptate cu sufletul la gură de toţi locuitorii imperiului care trăiesc în şi prin imaginile transmise. Realitatea se mută pe ecran şi ecranul ţine locul lumii reale. Televiziunea înlocuieşte viaţa şi manipulează… În spatele strălucirii se ascunde moartea. Imaginile transmise sunt măsluite. Viaţa uită unde şi care-i este locul. În arenă, copiii se bat pe viaţă şi pe moarte ca să trăiască, dar esenţa jocului este să reducă totul la ideea de supravieţuire. E un du-te-vino şi un contrast cutremurător între treapta cea mai de jos la care fiinţa umană este redusă, animalitate, şi fantasticele „cuceriri” ale tehnicii… Între aceste două direcţii omul se pierde, se rătăceşte şi treptat, treptat inocenţa moare. Iar Katniss, învingând sistemul, îi devine de fapt victimă. Pentru prima dată în istoria Jocurilor foamei, fata va reuşi să învingă regulile şi să supravieţuiască împreună cu Peeta, pe care refuză să-l ucidă, în numele unei iubiri devastatoare… Nevoia de spectacol de toate tipurile, nevoia de dramă, nevoia de a suplini prin poveştile de la televizor tot ceea ce oamenii nu trăiesc în lumea lor (vă sună cunoscut?!) va face ca tânăra să reuşească ce şi-a propus. Şi va deveni, fără să ştie şi fără să vrea, simbolul unei revolte naţionale. La ce trebuie să renunţe Katniss, cât de mult trebuie să înveţe să mintă şi să ascundă, ce trebuie să arate, sunt poveşti pe care le veţi descoperi când veţi citi trilogia „Jocurile foamei”. E rândul ultimului volum, „Revolta”. Dacă e doar un simplu pion pe o tablă de şah, dacă tot ceea ce a înfăptuit până atunci, dacă iubeşte ceea ce credea că iubeşte, dacă va supravieţui, veţi afla curând…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.