Tânăra actriţă Judith Rosmair, angajată de doi ani la Teatru Schaubuhne din Berlin, este şi Ofelia, şi Gertrude în „Hamlet”-ul lui Thomas Ostermeier, care s-a jucat în acest weekend la Bucureşti, în cadrul Festivalului Shakespeare şi care urmează să se joace şi la Craiova. Între două repetiţii, actriţa ne-a explicat cum şi-a construit personajele.
Vă întreb direct: Misiunea dvs. în spectacol este deosebit de dificilă. Sunteţi când regina Gertrude, când Ofelia. Ce anume din această dublă identitate vă solicită cel mai mult ca actriţă?
Aţi putea crede că cea mai grea este trecerea de la un personaj la altul. Dar nu, asta îmi place, e „fun”. Gândiţi-vă că Ofelia, de la un anumit moment încolo, suferă, e rănită. Cel mai provocator pentru mine este să continui s-o joc, adică să nu cedez, astfel încât să nu fiu Ofelia cea sfâşiată şi, de asemenea, să-mi păstrez resurse pentru celălalt personaj. Şi să nu-mi pierd plăcerea de a juca.
Dincolo de câteva elemente de machiaj şi costum (peruca etc.), care vă ajută, desigur, celelalte mijloace de expresie actoricească sunt mai importante. Lucrând cele două personaje, cât v-aţi sprijinit pe indicaţiile regizorale şi cât pe propriile dvs. căutări?
50% şi 50%. A fost ideea lui Thomas ca o singură actriţă să joace ambele personaje. Ne-a spus „Vreau să fac „Hamlet” cu numai şase actori. Deci fiecare va avea un rol mare sau chiar două.”
Lucrurile s-au schimbat mult în timp ce pregăteam spectacolul şi, după aceea, în turnee. Noi am avut o mulţime de idei, iar Thomas la fel. E minunat că întotdeauna vine cu noi în turnee şi face schimbări în spectacol. De la premiera de la Atena, au tot apărut tot felul de detalii noi. Adaptează, recreează, insuflă elemente de noutate şi nu lasă spectacolul să intre în rutină.
Am avut şi mici dispute cu el pe tema rolurilor mele. Oare mama lui Hamlet ştie sau nu ştie? Eu îi spuneam mereu: „Dar nu scrie în piesă!”. Shakespeare a învăluit în mister răspunsul la această întrebare, cred că fiindcă, în epoca lui, regina nu putea fi vinovată. Dar el era omul reginei, n-o putea arăta ca regină vinovată. Însă Thomas a fost de părere că regina ştie şi voiam să arate că e vinovată.
„Cursa de şoareci”, spectacolul trupei ambulante, are loc cu ştiinţa reginei…
Pantomima prin care facem această scenă în spectacolul nostru arată clar că mama lui Hamlet ştie. Dar în text, singura, mica iluzie din text ar fi acele „puncte negre” de care pomeneşte la un moment dat. Numai că ele ar putea fi o expresie a atracţiei sexuale faţă de Claudius. John Updike are o carte, „Gertrude and Claudius”, în care îşi imaginează povestea lor de dinainte de „episodul” Hamlet.
Noi avem doar cuvintele lui Shakespeare. Iar eu merg pe ideea că regina nu ştia. Claudius are un moment în care recunoaşte faţă de sine însuşi. Dar în cazul reginei nu e nici o clipă clar.
Fireşte că e mai interesant să joc o Gertrude care ştie că e vinovată. Şi am descoperit în ea femeia care nu vrea să renunţe la tinereţe şi putere. Ea vrea să rămână regină. Aşa că se căsătoreşte cu fratele soţului ei. Altfel, ar fi fost regina mamă. Are multe energii negative.
În spectacol, scena dintre ea şi Hamlet s-a schimbat mult, în timp. La început, era foarte violentă. Dar Thomas a schimbat, mergând pe ideea unui Hamlet tot cu minţile rătăcite. În primul rând disperat şi numai după aceea însetat de răzbunare. Ceea ce sporeşte confuzia reginei. Scena s-a îmblânzit şi s-a umanizat, ceea ce-mi place.
De câte ori aţi lucrat cu Thomas Ostermeier?
Este a doua oară. Sunt la Schaubuhne din 2008.
Regizorul ne-a spus câte ceva despre cum lucrează cu actorii. Vă întrebăm acum pe dvs.: cum lucrează Thomas Ostermeier cu actorii?
Mi se pare un regizor foarte puternic. Vine cu o groază de idei în timpul lucrului. Şi am încredere absolută în gustul lui. Văd întregul. Ştiu că Hamlet este ca soarele, în jurul căruia se învârtesc celelalte planete, celelalte personaje. Fiecare are momentele ei de strălucire, dar după aceea se stinge. Thomas are o relaţie specială cu fiecare actor. Ştiu absolut sigur că e imposibil ca un actor care lucrează cu el să fie leneş!
Colaborăm bine. Pe de altă parte, pentru mine, e foarte important ca regizorul să fie îngăduitor şi înţelegător. Noi, actorii, suntem ca nişte căluţi de circ: ne place să fim aţâţaţi, nu biciuiţi.
Ce alte personaje shakespeariene aţi jucat?
Multe. Ofelia, într-un alt spectacol, în 2000, una dintre vrăjitoarele din „MacBeth” şi unul dintre copii în aceeaşi piesă, Ariel (jucam pe picioroange, era un Ariel aproape zburător), Cressida şi altele. E minunat să joci Shakespeare. E un întreg cosmos.
Print