Kantor, sau “Călătorie în alte spaţii”

În iarna lui 1990, undeva, într-o săliţă sordidă pusă la dispoziţie de municipalitatea din Cracovia, Tadeusz Kantor repeta ultimul lui spectacol, pe care, de altfel, avea să-l sfârşească odată cu viaţa lui. În timpul ultimei repetiţii, după un acces de furie, avea să cadă secerat de un infarct. Se întâmpla pe 8 decembrie.

Despre Tadeusz Kantor, în România nici nu s-a scris suficient, nici nu s-a vorbit suficient. Kantor, una dintre personalităţile fără de care teatrul secolului 20 ar fi pierdut o latură esenţială, a rămas în spaţiul teatral românesc aproape necunoscut. Pictor, teoretician, regizor de teatru şi actor în propriile producţii, Kantor a propus pentru scenă soluţii de înţelegere a artei în care „spaţiul vieţii şi tot ce e conţinut în această expresie există paralel cu acest alt spaţiu, spaţiul artei. Cele două converg, se intersectează şi fuzionează împărtăşind aceeaşi soartă şi acelaşi destin…” A creat spectacole care au schimbat istoria teatrului, de la „Wielopole, Wielopole” la „Nu mă voi întoarce niciodată”.

De aceea, apariţia volumului „O călătorie în alte spaţii. Teatrul lui Tadeusz Kantor”, de Michal Kobialka, publicată în cadrul colecţiei FNT (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca) în traducerea Ciprianei Petre este importantă în acest peisaj. Studiul lui Kobialka – traducătorul în limba engleză al scrierilor lui Kantor – îşi propune să deschidă un drum către arta şi lumea creatorului polonez. Desigur, încă ne lipseşte contactul direct cu opera lui… Dar, revenind la „O călătorie în alte spaţii”, volumul e împărţit în trei capitole care marchează, de altfel, călătoria lui Kantor prin lume şi prin sine: „În căutarea sinelui: praguri şi metamorfoze”. „În căutarea celuilalt: spaţiu şi memorie” şi „Realitatea regăsită”. Completat de o mică secţiune cu imagini din spectacole. Pornind de la momentul când Kantor, student la Academia de Arte Frumoase din Cracovia respingea stilul care i se impunea în şcoală neregăsindu-se în el şi simţind că nu-l reprezintă, studiul traversează întreaga existenţă a artistului, cu toate frământările care i-au marcat creaţia, cu trecerile, cu schimbările, cu felul lui cu totul straniu de a percepe realitatea şi a o re-concretiza pe scenă, fără să lase deoparte amănunte biografice care i-au marcat creaţia, căci nu s-a putut desprinde de ele şi de sine. Reproduc câteva dintre gândurile-afirmaţii ale lui Kantor, aşa cum apar ele în volumul apărut în colecţia FNT, ce îi dezvăluie parcursul prin lume şi cu sine. Student la Cracovia… „Munca profesorilor mei nu a reuşit să mă inspire. Tot ce învăţam acolo erau numai metode folosite pentru a exprima efecte predeterminate. (…) Nu cream iluzia aerului, ci doar iluzia unei MATERII tari, uscate, în care se transforma, treptat, totul.” DE altfel „jocul” iluziei cu realitatea şi schimul permanent dintre ele avea să-l preocupe pe Kantor întreaga sa viaţă. Cum idee de teatru-oglindă a lumii nu i-a fost deloc aproape, artistul a „propovăduit” un alt tip de artă. Arta ca spaţiu paralel. Arta ca lume în sine. Pentru el important este procesul intim de creaţie a artei. „Sunt fascinat de o idee mistică sau utopică şi de supoziţia că în fiecare operă de artă, independent de artist, există un fel de UR-MATERIE” care se modelează continuu pe sine şi în care sunt înscrise toate variantele posibile, infinite, ale vieţii.”

Studiul urmăreşte şi dezvălui momentele importante de pe traseul artistului, creator al unei forme de teatrude o concreteţe poetică de o stranietate nerepetată în istoria teatrului, aşa cum veţi descoperi şi frânturile din eseuri pe care autorul le strecoară printre rânduri împreună cu poveşti despre montările lui cele mai importante, despre căutările lui, despre renunţări, despre drumuri străbătute şi lăsate în urmă. Peste toate se construieşte imaginea unui personaj tulburat şi tulburător, torturat de propriile gânduri şi trăiri şi de multe ori neînţelegător cu ceilalţi, aşa cum era neînţelegător cu sine însuşi, un artist genial. Târziu, spre apus, în „Astăzi e ziua mea”, cel mai autobiografic dintre spectacolele lui, Kantor descoperea în sfârşit răspunsul la întrebări. „Din nou, mă aflu pe scenă. Probabil n-am să pot explica niciodată pe de-a-ntregul acest fenomen nici vouă, nici mie. Mai exact, nu mă aflu pe scenă, ci pe prag. În faţa mea se află publicul – dumneavoastră, Doamnelor şi Domnilor – adică, în cuvintele mele, REALITATEA. În spatele meu se află o scenă, adică ILUZIE, FICŢIUNE. Nu mă înclin către nici una din cele două părţi. Îmi întorc capul într-o direcţie, apoi în cealaltă. Un splendid rezumat al teoriei mele.”

Print

Un Comentariu

  1. suzieq 22/12/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.