Există un nivel al calităţii sub care spectacolele de la Teatrul Act nu coboară niciodată. Reţeta e un text bine sau excelent ales, actori la fel de bine aleşi, regie care mizează pe interpretare, minimalism şi o energie anume care trăieşte numai acolo, pe scena din subsolul din Calea Victoriei…
Cea mai recentă dintre premierele Teatrului Act, „XXL (Fat Pig)” după textul lui Neil LaBute, realizată în coproducţie cu Asociaţia Culturală Catharsis şi Teatrul „George Ciprian” este, ca să spun aşa, o poveste necesară despre lumea noastră. Sau, mai bine zis, despre ce a făcut şi face lumea din noi. Despre interiorul depersonalizat, despre valorile exterioare care mobilează până la anulare toate valorile interioare, despre laşitate, despre (ne)încredere şi, poate, despre dragoste.
Spectacolul lui Cristi Juncu este tulburător şi, dincolo de regie, interpretare, scenografie şi tot ce înseamnă o producţie teatrală, e o experienţă în sine şi aşa mi-am propus să vorbesc despre el. Tocmai pentru că se întâmplă uneori ca, atunci când ieşi dintr-o sală de teatru, într-o seară, târziu, după o zi în care ritmul aberant al lumii din jur îţi modifică şi ţie ritmurile interioare, se întâmplă, aşadar, să descoperi că ceva s-a schimbat şi în tine, şi în jur. Şi te laşi mai departe purtat de poveste, aşa cum ai primit-o de pe scenă. Iar energia ei lucrează în tine mai departe, minute, ore, zile… după ce aplauzele s-au oprit şi ai ieşit înapoi în lumea reală. Este cazul spectacolului de la Act despre a cărui regie am să spun că mizează fără greşeală pe frumuseţea textului, fără să încarce cu metafore, că lasă povestea să curgă firesc prin actori şi că le creează exact mediul în care să funcţioneze. Este, de alfel, una dintre trăsăturile creaţiilor lui Cristi Juncu. Să ţeasă plasa fină de relaţii între actori şi să traseze discret, ca-ntr-un desen, linii simple care se complică firesc în alt plan, în interior.
Povestea lui Neil LaBute este cehovian de „veselă şi tristă”. Şi începe într-un fast-food, la o masă. Dar mai întâi, o melodie tot „veselă şi tristă” despre Crăciun, băieţei, fetiţe, jucării şi câteva imagini ca din vederi vechi cu străzi însingurate şi case luminate dincolo de care se ascund taine. Iar la masa din fast-food un băiat întâlneşte o fată… Băiatul este genul Făt-Frumos de secol 21 (Andi Vasluianu în varianta văzută de mine – în cealaltă Tudor Istodor), care lucrează la firmă, e atent la cum arată, cum se îmbracă etc. Iar fata este… o frumoasă Ileana Cosânzeana tot de secol 21 (Raluca Vermeşan), dar supraponderală. Decorul lui Cosmin Ardeleanu este foarte stilizat, doar câteva obiecte care sugerează, fără să încarce spaţiul. Şi spaţiul este umplut de interpretarea actorilor extrem de nuanţată pentru fiecare dintre cele patru roluri, construite, ca şi în cinematografia ultimilor ani, pe detalii de gest absolut semnificative şi pe acel firesc ce reflectă întocmai lumea de lângă noi şi în acelaşi timp realitatea din noi.
Între cei doi începe o poveste. De dragoste. Pe ideea atât de frumos închisă într-un vers, dintr-un sonet shakespearian: „Frumuseţea e-n ochii privitorului…” Şi treptat, povestea le este confiscată de lumea din jur. Prin replici de un umor delicios şi cuceritor (traducerea Irinei Velcescu este excelentă), legăturile dintre cei doi şi dintre ei şi lume se dezvoltă şi se acumulează până la momentul la care se sfărâmă previzibil.
Treptat, el şi ea se descoperă unul pe altul şi unul în faţa celuilalt. Raluca Vermeşan, fără de care spectacolul n-ar fi putut exista, îşi construieşte rolul pe treceri de nuanţă de la o stare la alta, pe alternarea trăirilor interioare bine exprimate în interior. Este femeia care şi-a acceptat complexul şi complexele, vorbeşte cu mult curaj despre ele în faţa unui bărbat râvnit de orice femeie şi îl atrage spre ea prin toată frumuseţea lumii interioare pe care ea a creat-o în timpul cât a aşteptat un Făt-Frumos care să vadă dincolo de kilograme. Iar umorul e salvator în toate scenele în care cei doi apar împreună, trecând încet de la timidităţile primelor întâlniri, la momentele de intimitate.
Apoi, sunt scenele de la birou, din nou, de un umor crud, frust, construite pe ideea oglinda aşezată în faţa a ceea ce înseamnă omul secolului 21. Singur, complexat, dependent de părerile celorlalţi, influenţabil, laş, contrafăcut, un mic monstru terorizat de dimensiuni, de forme, de suprafaţă… Desigur, rolul pe care-l creează Vlad Zamfirescu este tulburător prin amestecul de cruzime de care râzi în hohote şi tristeţe de care râzi tot în hohote. Este tiparul perfect al „colegului de serviciu” care se amestecă în viaţa tuturor, superficial, incapabil să vadă mai departe de „90-60-90” şi în acelaşi timp „glasul raţiunii”. Cel care-şi ia în serios rolul de a-l întoarce pe „calea cea bună” pe colegul îndrăgostit de o supraponderală… Cel care filmează scenele penibile dintre colegi şi le pune pe youtube… Iar Irina Velcescu este colega cea tânără şi slabă, singură şi îndrăgostită de colegul care o părăseşte pentru o femeie supraponderală. Regia potenţează bine tocmai acele laturi ale textului care trec dincolo de povestea în sine şi dezvăluie nişte tare ale lumii contemporane. Însingurarea şi obsesia pentru kilograme privită în ambele direcţii. Spectacolul nu este deloc o pledoarie pentru kilogramele în exces şi nici pentru aşa-zisa perfecţiune fizică la care visează toate femeile. Dincolo de povestea de dragoste ratată în ambele cazuri, vorbeşte despre influenţa distructivă pe care societatea o poate avea asupra individului care ajunge să „iubească” după norme şi după mode cărora li se supune. Despre liberate şi, mai ales, despre laşitate în multele ei nuanţe.
Un gust amar rămâne la sfârşit când înţelegi că frumuseţea nu (mai) este în ochii privitorului… şi că lumea din jur ne transformă în ceea ce suntem.
Print