Kristin Scott Thomas se întoarce pe West End

La 51 de ani, actriţa pe care au descoperit-o consumatorii de film din toată lumea abia prin „Pacientul englez”, filmul lui Anthony Minghella, povesteşte într-un interviu publicat în „The Guardian”: „Visez adesea c-o să renunţ la actorie şi o să-mi iau lumea-n cap, adică o să fac cu totul altceva. Să mă alătur unei comunităţi, să-mi pun o robă portocalie, să trăiesc pe un deal şi să mă uit la apusul soarelui. Ceva de genul ăsta”. Întrebată dacă ar face faţă solitudinii, stării în care propriile gânduri i-ar fi sincgura companie, răspunde: „Cred că da. Oricum, am astfel de reverii când sunt în tren şi mă uit pe fereastră. Dar, pe de altă parte, îmi place şi să lucrez”.

Răspunde la întrebare şi dispare imediat la repetiţie, ne precizează reporterul, care a început interviul de la hotărârea luată de Kristian Scott Thomas, actriţă care cunoaşte şi filmul european, şi lumea crudă a Hollywoodului, de a reveni la teatru. Se poate spune că este o „revenire” pentru că actriţa n-a bătut mult scândura. Dar şi când a bătut-o, au ieşit scântei. O spun criticii de teatru, spectatorii avizaţi şi iubitorii artelor spectacolului, cei care au plătit bani serioşi ca s-o vadă jucând la Paris, acolo unde locuieşte de zeci de ani, şi la Londra, unde are acum un apartament închiriat. Până la sfârşitul lui iulie, Kristin Scott Thomas joacă la Comedy Theatre de pe West End în spectacolul „Betrayal”, după Harold Pinter, o Emma prinsă într-o capcană nu foarte diferită de cea în care s-a prins cea mai influentă Emma din literatură, cea a lui Flaubert. Se întoarce la teatru după ce a convins cu asupra de măsură prin cele 60 de filme în care a interpretat femei de toate felurile, dar s-a şi luptat mult cu propria rutină şi cu automatismele de percepţie ca să scape de imaginea de englezoaică îndurerată, misterioasă, rafinată şi elitistă, uneori neverosimil de elitistă.

Este încă o alegere care confirmă întoarcerea la natura efemeră a teatrului la care s-au dedat în ultimii ani multe staruri de cineva, de-ar fi să amintim numai de Jude Law, Denzel Washington, Ralph Finnes şi, mai recent, John Malkovich, continuând cu Isabelle Huppert, Lady Helen Mirren etc. Ce a făcut Kristin Scott Thomas remarcabil în teatru, că în film ştim cu ce s-a îndeletnicit? Pe scenă a făcut puţin, cantitativ, dar mult, calitativ. Englezoaica rămasă orfană la câţiva ani, crescută la Dorset şi expediată apoi la un pension adevărat a strălucit mai târziu într-un rol care poate îngropa uşor o actriţă: Arkadina din „Pescăruşul” lui A.P. Cehov. A venit în 2007 la londonezul Royal Court Theatre, a repetat, apoi a jucat în spectacolul lui Ian Rickson şi a câştigat Premiul “Laurence Olivier” pentru cea mai bună actriţă. Se întâmpla la câţiva ani după ce făcuse eforturi, luptându-se cu acea comoditate care se instaurează în cariera de vedetă de cinema, eforturi care urmăreau să demonstreze că actriţa poate mai mult decât se vede pe ecran, că are curajul să fie singură pe scenă şi-şi asumă riscul de a uita textul, astfel încât nimeni şi nimic să n-o poată salva… În 2001, anul în care şi-a încercat norocul şi mai ales ambiţia ca actriţă de teatru la maturitate, a jucat direct „Berenice” la Paris,  spectacol după Racine cu care a făcut apoi turul Franţei şi s-a oprit şi la festivalul de la Avingnon.

Acum, în „Betrayal”, face încă un exerciţiu de igienă, genul de variaţie pe care îl fac numai artiştii care se şi ne respectă. A lucrat din nou cu Ian Rickson, care n-a făcut-o să fie altfel pe scenă decât pe ecran, ci să înţeleagă că este şi altfel: „Kristin e ca o violonistă sau cum îmi închipui eu că este o violonistă. Are o imensă putere de a merge mereu mai departe, de a mina, de a căuta mai mult. Cred că după ce a jucat Arkadina şi-a dat seama de ce poate. «Pescăruşul» de pe Broadway i-a dat putere şi aş spune că într-un fel şi datorită acestui spectacol a putut face filme extraordinare ca «Il y a long temps que je t’aime»”. Cât despre rolul pe care-l joacă vara asta pe West End, în „Betrayal”, el îi vine mănuşă pentru că, spune regizorul, „ea tânjeşte nespus după împlinire şi este deschisă la toate cercetările pe care le-am făcut. La o repetiţie am lucrat cu un psihanalist, ne-am dus în vizită la Antonia, văduva lui Harold Pinter, iar Kristin reacţionează excelent la toate astea. În trecut, a fost percepută facil, şi din cauza înfăţişării, a alurii şi a accentului ei de doamnă cu accent gen pensionul din Cheltenham. Am impresia că oamenii au interpretat-o mereu în relaţie cu o anumită clasă, dar spectacolul acesta n-are nicio legătură cu astfel de coduri”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.