La drum cu „Cartea lui Prospero”

Puțină eseistică se publică în România ultimilor ani. Apar puține studii dedicate clasicilor, fie ei ai dramaturgiei sau ai literaturii în general. Când ajung în librării, mai ales dacă sunt tipărite de o editură de prestigiu, se vede ușor. Când sunt despre Shakespeare, se văd și mai ușor…

Este cazul unei cărți recent apărute la Editura Humanitas. Împreună cu „Shakespeare, lumea-i un teatru” de George Banu, editată în 2010 la Nemira, și cu „Lecția de Shakespeare – o retrospectivă de Shakespeare în România”, volum publicat sub egida Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava” de la TNB, în coordonarea Cristianei Gavrilă, noua carte semnată de Gelu Ionescu merită citită de cei care privesc cu interes spre lumea Marelui Will. Nu o cercetare în adevăratul sens al cuvântului, nu vreun exercițiu hermeneutic vor găsi în nou apărutul volum, ci pur și simplu câteva reflecții, bogate în idei pentru alte și alte întrebări și abordări, vor găsi ei în acest volum ce stă sub libertatea meditației.

„Cartea lui Prospero. Eseuri despre douăsprezece piese de William Shakespeare” reunește exact ce anunță titlul cu onestitate. Alcătuite din două părți – prima scrisă acum, a doua în urmă cu mai bine de treizeci de ani –, eseurile lui Gelu Ionescu sunt o incursiune interogativă în câteva dintre piesele autorului englez, unele dintre cele mai importante, nu pe ideea „ce nu s-a spus despre…” sau „ce am descoperit mai nou în…”. Sub semnul interogației, ca și cartea amintită a lui George Banu, textele din recentul volum nu oferă afirmații categorice, judecăți și interpretări propriu-zise, ci piste de discuție, detalii de avut în vedere, mai ales pentru oamenii de teatru care montează azi piesele canonice sau piesele mai puțin cunoscute ale lui „Shakespeare”, printre care, de exemplu, „Coriolan”. „Fiul Volumniei”, așa cum se intitulează textul, urmărește traseul unei piese și, mai ales, al unui personaj care rămâne protagonist al unui hybris impresionant, dincolo de care rămân multe de spus.

Reîntâlnirea lui Gelu Ionescu, cuceritor în „Copacul din câmpie” sau în „Covorul cu scorpioni”, cu personaje ca Prospero, Hamlet, Jaques, regele Lear  și atâtea altele dă naștere unor reflecții ce rămân întotdeauna deschise. Nu concluzivul este registrul pe care l-a ales pentru această carte, ci interogativul care apare nu doar din analiza de text, din revizitarea pieselor despre care au curs râuri de cerneală, ci și din contactul cu practica scenei sau, mai bine zis, cu „proba” scenei. Fără a comenta interpretări scenice, care nu ocupă un loc dominant în text, autorul invocă experimente și experiențe care-i cer cititorului propria reflecție – Paul Scofield și Derek Jacobi în rolul regele Lear, două referințe celebre, ce dezvăluie despre celebra piesă? O putem privi cu alți ochi după ce, ca spectatori, am intrat în contact cu aceste două întruchipări scenice? Sau spontaneitatea lui Hamlet, dacă punem accentul pe ea, poate să decupeze altfel personajul? În „Ce povestește Horatio”, Gelu Ionescu afirmă o idee care ne poate face să descoperim laturi nu tocmai scoase la lumină despre Hamlet: „Dacă trebuie să numim în vreun fel geniul său, atunci vom spune că are, poate, mai presus de toate celelalte personaje shakespeariene, un geniu al spontaneității. Pe el mizează atât în simularea sa, cât și în încercările definitive: spectacolul demascator și, mai cu seamă, împrejurarea de deznodământ (…) De aceea, acțiunile concertate construite îl fascinează, îl tulbură și-l culpabilizează: tot ceea ce poate el construi, în conformitate cu «defectul» firii sale, este simularea nebuniei, adică a acelei consecvențe, cadrul în care spontaneitatea este de două ori mai eficace și mai liberă de consecințe pe termen scurt: interlocutorul e uluit, incomodat.”

Invitație la relectură, căci Shakespeare se cere recitit, „Cartea lui Prospero” este cartea unui analist subtil, care s-a lăsat sedus de un univers infinit și care se cufundă cu evidentă plăcere în „Cum vă place”, „Macbeth”, „Troilus și Cresida”, „Regele Lear” etc. Nu pentru cei în căutare de răspunsuri ferme este ea o lectură recomandabilă acum, ci pentru cititorii care, în secolul XXI, au disponibilitatea de a merge pe propriile căi, pornind de la un traseu sugerat. „Cartea lui Prospero” pe ei îi așteaptă cu drumuri ce se pot dovedi ofertante.