În urmă cu doi ani, în timpul ediției din 2011 a Festivalului Național de Teatru, regizorul László Bocsárdi îmi mărturisea în finalul unui interviu: „Cred că noi, cei care facem teatru, nu suntem normali, de vreme ce căutăm absolutul. De câţiva ani, am ajuns la o concluzie exagerată: dacă un spectacol nu este genial, e rău. Dacă mă uit la un spectacol cu probleme, al meu sau al altcuiva, mă enervez. Pentru mine, teatru de calitate înseamnă bogăţie de sensuri exprimată cât mai simplu posibil, adică ceva irealizabil. Dar eu sper mereu că va veni o zi când voi realiza acest spectacol.“
De atunci László Bocsárdi a semnat mai multe creații consistente, valoroase, remarcate de publicul de specialitate. A construit forme și sensuri, fără să alunece în afara granițelor teatrului de calitate. Dar acel spectacol la care visa încă nu a venit. Nici „Caligula“ de Albert Camus, nici recentul „Familia Tót“ de Örkény István la Naționalul craioveanu nu sunt geniale. Sunt însă două creații valoroase, coerente, în care energiile se leagă, comunică și transmit, două momente dintr-o etapă esențialistă în destinul regizorului, două componente majore ale unui continuum tematic și stilistic, ce trădează o certă preocupare a regizorului pentru teme și mijloace teatrale inepuizabile, dar impunând o nouă analiză într-un mileniu în care totul se reconfugurează. Celălalt liant, cât se poate de concret, este personalitatea artistică a lui Sorin Leoveanu.
După câteva reprezentații, așadar, „Familia Tót“ de Örkény István, montată în sala studio a Teatrul Național Marin Sorescu de la Craiova, se desfășoară în fața publicului într-un spectacol de substanță și de ținută prin toate componentele lui. Există, mai întâi, o coerență a montării care nu alunecă în divagații, nu se pierde în paranteze atrăgătoare pentru ochi sau minte, nu se diluează în mesaje secundare. Povestea se spune simplu, pe o scenă goală, cu câteva elemente de decor ce mizează pe forța sugestiei. Ea prinde contur grație actorilor, care duc tot greul, stând aproape de spectatori trei ore. Așezată într-o viață idilică și într-un loc asemenea, familia Tót are un fiu pe front. De dragul lui, pentru a-i asigura protecția superiorului direct, mama (Mirela Cioabă), tatăl (Valer Dellakeza) și sora sa (Iulia Colan) îl găzduiesc două săptămâni pe Maiorul cu nervii zdruncinați (Sorin Leoveanu) de care depinde soarta fiului. Vizita lui întrerupe o continuitate, spulberă o armonie, pune punct unei existențe. Sosirea lui, marcată scenic printr-un moment tare, strident, invaziv, ridicol și înfricoșător, declanșează schimbări ce se vor dovedi irevocabile.
Pe scenă, timpul curge încet, are răbdare și-i cere și spectacorului să aibă. Personajele se decupează încet, poate uneori enervant de încet pentru spectatorul grăbit. Tót Lajos, pompier acum pensionar, depozitar de tabuuri și călăuzit de o resemnare țărănească, nu resimte nicio lipsă, poate doar, din când în când, țigara (așa cum mărturisește într-o replică importantă). Valer Dellakeza are știința tăcerii care spune mai mult decât cuvintele, a gestului mărunt, a unei simplități la care ajung numai interpreții cei mai profunzi. Mariska, soția lui, e gospodina modestă și mama dispusă la orice spre a-și asigura fiul plecat la război, Mirela Cioabă conferindu-i personajului o mulțime de nuanțe. În Agika, fiica lor, care-și găsește în Iulia Colan o interpretă atentă, talentată, care funcționează bine în echipă, vedem adolescenta dornică de viață, dornică de început, pentru care, cu o expresie celebră, viața e în altă parte… Și, în același timp, ni se arată o adolescență prinsă în formele sufocante ale tradiției (de toate felurile).
Între aceste lunii principale regizorul are timpul și abilitatea de a așeza o mulțime de linii secundare, de a pune întrebări, de a dezvălui neputințe, de a întoarce omul pe o mie de fețe. În viața simplă a unei familii simple survine o schimbare violentă, absurdă, cu ecouri beckettiene și ionesciene: Maiorul. Victimă a istoriei el însuși, omul pervertit de violența fără sens care este războiul, Maiorul devine călău. Vizita lui pecetluiește o dereglare de ritm ireparabilă. Sorin Leoveanu, în care se păstrează mult din înspăimântătoarea nebunie a lui Caligula, conturează tiranul maladiv… Extrapolând, anomalia căreia nu i te poți opune, monstruosul cu care trebuie să coabitezi, ba chiar mai mult, căruia trebuie să i se supui. Nebunia Maiorului naște monștri, istoria se dereglează, viețile anonime se dau peste cap și totul se duce de râpă. Omul rămâne o entitate incontrolabilă și imprevizibilă.
Mecanisme psihologice multe se etalează în montarea de la Craiova, în care bogăția textului iese încă o dată la lumină, după ce a etalat-o în anii din urmă spectacolul lui Victor Ion Frunză de la București. László Bocsárdi privește omul pus în situație de coșmar: pe de o parte, coșmarul generat de nebunie, pe de altă parte, coșmarul născut din frică. Nu mecanismele abstracte ale istoriei și ale dimensiunii sociale a existenței par să-l fi interesat în primul rând în acest spectacol, ci fețele omului ajuns la extreme, căruia i se pun la încercare limitele, căruia i se estompează noțiunile despre bine și rău, admisibil și inadmisibil etc. Paralizată de fric, ființa umană se transformă în altceva. Condusă de nebunie, devine o marionetă ucigașă, controlată de o entitate necunoscută.
Explorate într-un discurs scenic simplu, în care personajele acumulează detalii de la o scenă la alta, crescând mereu tensiunea până spre punctul culminant, când Maiorul, descoperind cartonarea, își desăvârșește opera de terorizare, în câteva scene solicitante, frica și nebunia sunt aceleași despre care se povestea înspăimântător în „Caligula“. Povestea, personajele, contextul sunt, desigur, altele. Incursiunea ne aduce însă în același straturi ale psihologiei abisale, la punctele de intersecție în care se întâlnesc mai multe lumi, fiecare cu dreptatea, cu angoasele și cu iubirile ei. Liant între luni, Poștașul (Nicolae Poghirc) pătrunde în fiecare și se îngrozește în fiecare, balansând între tragic și comic, între uman și inuman, între iubire și monstruos, mesager îndurerat dintr-o zonă incontrolabilă.
Și scena se umple, la final, de cutii de carton alb, emblemă contrariantă a torturii și a anomaliei, se lasă tăcerea, nimic nu mai e la fel. Crima se ițeșe hidoasă, dar previzibilă, atunci când nu mai poate surprinde pe nimeni. Este doar sugerată, săvârșirea ei având loc într-unul dintre acele spații goale pe care le completează imaginația fiecăruia. Și e prea târziu pentru orice, în primul rând pentru normalitate, la vreme de atrocități. Nici Istoria nu te lasă să-ți trăiești anonimatul. Monstru născut din frică și nebunie, se insinuează peste tot. Obsesivă, angoasantă, construcția gradată propusă de regizorul László Bocsárdi are o mulțime de întrebări pentru spectatori, pe care îi solicită la maximum, invitându-i să vadă îndeaproape traiul pe muchie de cuțit, să cartoneze la nesfârșit, zi și noapte, să-și închipuie soluții pentru ieșire.
Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova
„Familia Tót“ de Örkény István
Versiunea scenică: Bocsárdi Laszló
Traducerea: Crista Bilciu
Distribuția: Sorin Leoveanu (Maiorul), Valer Dellakeza (Tót), Mirela Cioabă (Mariska), Iulia Colan (Agika), Nicolae Poghirc (Poştaşul), Eugen Titu (Tomaji), Valentin Mihali (Cipriani), Gabriela Baciu (Giz), Cătălin Băicuș (Proprietarul sacalei), Flavius Glăvan (Dr. Eggen Berger Alfred),
Decor: Bartha Jószef
Costume: Bajkó Blanka-Aliz
Asistent Regie: Crista Bilciu
Asistent Scenografie: Gabriel Mănescu
Video: Csiki Csaba, Florin Chirea