Într-un fel, actorii care aderă la şi practică teatrul în spaţii neconvenţionale sunt cu toţii de admirat din mai multe motive. Unul dintre el ele este cât se poate de concret: jucând în cluburi şi în diverse spaţii improvizate, îşi fac mâna, îşi exersează personalitatea şi acest exerciţiu trebuie să ducă undeva, cel puţin într-un spaţiu cultural normal.
Deprind astfel obişnuiţa de a-şi face meseria în locuri care i-ar putea împiedica să ajungă la înălţimea de care sunt în stare, “se călesc” , se ambiţionează, de cele mai multe ori duc pe umeri tot greul. Pentru că mai toate producţiile de gen sunt construite pe o concepţie minimalistă, răspunderea esta a lor şi prea puţin a regizorului, să spunem. Actorii care şi-au găsit soluţia sau o soluţie în teatrul independent nu prea au nici un ajutor pe asemenea scene: totul depinde de ei. Scenografia este ca şi inexistentă, muzica joacă un rol, dar doar unul de palid auxiliar (ceea ce nu se întâmplă în sala de teatru obişnuită) etc.
Săptămâna trecută i-am văzut la lucru pe Alexandra Ioniţă şi Cătălin Babliuc, în “Breaking Up”, de Michael Cristofer, o producţie a Teatrului Luni, inclusă în Festivalul de Teatru Independent Undercloud, în desfăşurare La Motoare. Cei doi foarte tineri actori (amândoi sub 30 de ani), new entries în peisajul bucureştean, au riscat şi au câştigat. Au riscat fiindcă au ales un text bunicel la nivel de conţinut şi bun la nivel de formă, adică solicitant pentru ei, fiindcă implică personaje care prind contur din multe din stări oscilante sau numai din stări oscilante. Un text cu care, din punctul meu de vedere, puteau pierde, fiindcă este o altă variaţiune pe tema aşa-zisei incomunicări de cuplu, mult exploatată, ba chiar abuzată, în dramaturgia contemporană de la noi şi din mai toată lumea. Au mai riscat pentru că au ales formula, testată şi poate chiar abuzată în cluburile din capitală, a spectacolului din două personaje care spun monologuri ce se intersectează, care mizează pe emoţia direct, curată a spectatorului, cu care actorul are, într-un astfel de cadru fizic, o apropiere mai mare, o apropiere care-l obligă.
Povestea de cuplu pe care o deapănă Alexandra Ioniţă şi Cătălin Babliuc o ştim cu toţii, este povestea universală a cuplului vremurilor noastre, a cuplului care tocmai începe un drum în maturitate, scoate capul la lupta cea mare şi nu ştie încotro s-o apuce.
Mergând inerent spre maturitate, cu urâţeniile şi constrângerile ei – aşa ne-o arată dramaturgul, fără să pună în joc nimic din frumuseţile ei, adesea de neînţeles – el şi ea au un amor în care ceva “merge” şi multe “nu merg”. Prinşi într-un iureş care-i copleşeşte, între tandreţe pură şi atracţie, pe de o parte, şi frustrare şi nesiguranţă, pe de altă parte, el şi ea orbecăie spre un viitor comun.
Povestea personajelor, ca şi spectacolul, e alcătuită din două lungi monologuri şi din două lungi singurătăţi. Cei doi actori îşi fac treaba cu un firesc remarcabil pentru juneţea lor şi, dacă impresia mea de spectator de aproape nu se înşală, fără emoţii, ceea ce e demn de semnalat. Sunt fireşti, sunt acolo, joacă într-adevăr în acelaşi spectacol, cum s-ar spune. Îşi duc cu bine la capăt exerciţiul de actorie, deci de personalitate, nu se poticnesc, au acelaşi ritm molcom, slujind bine ideea principală a poveştii, singuri, vreme de o oră, în lumina reflectoarelor. Învaţă, astfel, lecţia fundamental, cea a firescului.
Print