Înainte de a-l cunoaște personal pe Mihai Sebastian, am fost atrasă, fascinată de scrisul său. Căutam articolele lui prin gazete, chiar și articolele politice pentru care, până la acelea scrise de el, nu aveam nici prea mare interes, nici înțelegere. Inteligența, verva polemică, latentul puțin obișnuit cu care erau scrise acele articole mă făceau să aștept apariția lor, să le sorb cu interes, cu atenție, cu o rară bucurie intelectuală. În entuziasmul și graba tinereții mele, n-avem dorință mai vie decât să-l cunosc cât mai curând pe autorul al cărui scris mă fermeca, mă tulbura chiar. Și, într-o bună zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsă și, de ce să nu mărturisesc, chiar puțin dezamăgită când l-am văzut. Nu-mi venea să cred că tânărul din fața mea, timid, stângaci, cu înfățișare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încântaseră. N-aveam atunci de unde să știu că Sebastian, timid din fire, era și mai intimidat de prezența mea. Mă văzuse pe scenă și aveam pentru el – ca pentru orice tânăr spectator – mirajul actriței de succes pe care o admirase.
Ne-am văzut, de la prima noastră întâlnire, foarte des, mereu. Eram amândoi de aceeași vârstă și ne-am legat cu o tandră prietenie, în care intra în mare măsură admirație și apreciere reciprocă. Eu îi citea, cu fervoare articolele, nuvelele, romanele, tot ce scria, eram îndrăgostită de scrisul lui, iar el venea la toate piesele în care jucam. Cum scria și cronică dramatică, vedea și toate spectacolele bucureștene, iar când ne întâlneam, ceea ce se întâmpla aproape zilnic, comentam cu pasiune activitatea noastră, ne lăudam, dar ne și criticam pe toate tonurile. De multe ori seara se termina printr-o violentă ceartă, în care juram că n-o să ne mai vedem niciodată! Dar a doua seară mă aștepta la ieșirea din teatru și ne împăcam, bineînțeles, până la viitoarea controversă.
Sebastian vorbea cu aprindere despre teatru, era, de altfel, subiectul nostru preferat, pe care eu, ca orice actor, îl puteam discuta ore întregi. Dar tonul, modul în care Mihai vorba despre teatru mă irita, mă scotea din sărite și prilejuia una dintre frecventele noastre certuri. Eu îmi adoram meseria, trăim pentru și prin teatru, iar Sebastian avea un fel batjocoritor, ironic de a vorbi despre genul teatral, despre literatura dramatică, numind teatrul „un gen minor al artei”.
Într-o seară – cât de bine îmi amintesc acea seară! – ne-am întâlnit, ca de obicei, după spectacol la bodega „Mircea”, bodegă frecventată mai ales de actori, pentru că era una dintre puținele deschise până noaptea târziu. În acea seară, remarcile lui, ironia ușor disprețuitoare cu care vorbea despre piese, despre teatru, m-au înfuriat mai mult decât oricând și, neputându-mă stăpâni, l-am înfruntat, l-am provocat:
-Dar este chiar atât de simplu să scrii piese, dacă a scrie teatru este, după părerea ta, treaba cea mai ușoară, apucă-te să scrii și tu una, să vedem dacă reușești, dacă ești în stare!
La care el mi-a răspuns prompt:
-Pariezi cu mine că în mai puțin de o lună îți aduc o piesă? O piesă în trei acte gata?
-Să te văd, i-am răspuns, dar nu cred.
-Pariezi cu mine?
-Sigur că pariez.
Ne-am despărțit. Eu, mulțumită și convinsă că Sebastian va pierde pariul. El, zâmbind ironic – cât mă înfuria acest zâmbet al lui! -, mi-a repetat la plecare: „Într-o lună îți aduc piesa”.
O bucată de vreme n-am mai auzit nimic despre el. Preocupată cum eram cu teatrul, cu repetițiile, cu viața mea plină, bogată de-atunci, am și uitat de pariul făcut cu Sebastian. De altfel, luasem toată povestea cu piesa, cu pariul, drept o glumă copilărească. După o lună de zile, mă cheamă Mihai la telefon și-mi spune: „Ai pierdut pariul. Piesa mea este gata, când vin să ți-o citesc?”
Continuam să cred că glumește, că vrea să mă necăjească. Mă întrebam: Cum putea cineva care n-a scris niciodată piese de teatru să scrie într-o lună o piesă? A doua zi însă, spre uimirea mea, îl văd venind cu manuscrisul la subțioară. Eu tot credeam într-o farsă. Mihai a pus manuscrisul pe masă, privindu-mă cu un ușor zâmbet, și a început să citească. Lectura piesei m-a entuziasmat, m-a cucerit, începând chiar de la titlu: „Jocul de-a vacanța”. Era în titlul ăsta și fericire, și nostalgie. Desigur, piesa nu avea o perfectă construcție dramatică, ultimul act mi se părea atunci că nu e încă realizat, dar piesa era scrisă cu o delicată sensibilitate, personajele desenate cu precizie, ideea nouă și fermecătoare, iar dialogul plin de poezie și umor era încântător. Sebastian dovedea încă de la început că are un real, autentic talent de autor dramatic, pe care l-a dăruit din plin în piesele pe care le-a scris mai târziu.
Exaltată de frumusețea piesei, de rolul scris pentru mine, ardeam de dorință, de nerăbdare s-o joc cât mai repede, pentru că simțeam, intuiam în ea o calitate deosebită, o delicatețe, o finețe cuceritoare…
Eram atunci angajată la Teatrul Comedia, pe care-l conducea Sică Alexandrescu. Acest pasionat animator de teatru, de o rară sensibilitate artistică, a fost și el, ca și mine, încântat, înflăcărat la citirea piesei lui Sebastian și, fără să stea mult pe gânduri, a primit-o și a pus-o imediat în repetiție. A fost un gest curajos din partea unui director de teatru particular de a pune în scenă, de a înscrie în repertoriul teatrului piesa unui tânăr necunoscut ca dramaturg, într-o vreme în care literatura dramatică originală era foarte puțin apreciată. Teatrul își asuma riscul unui insucces. Sică Alexandrescu însă, cu entuziasmul lui tineresc de totdeauna, a îmbrățișat ideea cu căldură, i-a dat tot concursul. A distribuit actorii fruntași ai teatrului pe care-l conducea, pe Vraca, Maximilian, Mișu Fotino, Sandina Stan, Marcel Anghelescu, pe mine și alți tineri actori talentați în cele mai mici roluri. A făcut regia piesei cu grijă, cu atenție, reliefând cu talent și înțelegere toate nuanțele textului. (…)
În timpul repetițiilor, am avut mult de furcă cu Sebastian, care, dintre toți interpreții, tocmai de mine era nemulțumit. După fiecare repetiție, în timp ce mă conducea acasă, îmi făcea critici aspre, pe care, după nesfârșite discuții, le primeam cu greutate. Rolul era scris pentru mine, pe calitățile și temperamentul meu, iar el pretindea că în scenele de dragoste pe care le aveam cu Vraca, nu eram destul de caldă, de feminină. Îmi păreau cu atât mai nedrepte observațiile lui, cu cât în acea vreme eram cu adevărat îndrăgostită de Vraca, așa că sentimentele eroinei din piesă erau redate cu o reală sinceritate. Această mărturisire a mea l-a scos din fire pe Mihai – era poate gelozie? –, care mi-a replicat că acest argument e fals și neartistic. De data asta nu m-am supărat pe el, era piesa lui și, deci, el avea dreptate, așa că am urmat toate indicațiile pe care mi le-a dat. Venea la repetiții regulat, urmărind cu atenție din fundul sălii tot ce se petrecea pe scenă și cred că, până la urmă, a fost mulțumit atât de regia lui Sică, cât și de jocul actorilor. Eu repetam cu o reală plăcere și bucurie. Iubeam piesa, iubeam rolul meu și doream fierbinte ca această piesă, care era debutul lui Sebastian în teatru, să aibă succes…
Prietenia mea cu Mihail Sebastian avea acum legături mai adânci, nu mai existau între noi motive de ceartă, nu mai eram interpreta „unui gen minor de artă”, deoarece scrisese și el o piesă și, deci, făcea acum parte din acel așa-zis „gen minor”! Adevărul era că Sebastian avea o mare pasiune pentru teatru, pasiune pe care nici acum, ca autor dramatic, n-o mărturisea în gura mare, nevrând să contrazică total vechile lui păreri. El se voia romancier, eseist, dorea teatrul numai ca pe un „violon d’Ingres”. Faptul că scria teatru mai ușor decât orice altceva era o dovadă în plus că se simțea atras de „genul minor al artei”, că poseda realmente însușirile unui adevărat autor dramatic, că deține măiestria dialogului, o siguranță în conturarea, în crearea tipurilor, și a unor interesante ciocniri între eroii piesei. (…)
După aceste trei piese, „Jocul de-a vacanța”, „Steaua fără nume” și „Ultima oră”, Sebastian fusese consacrat ca unul dintre cei mai valoroși autori dramatici români dintre cele două războaie. Eram mândră și nu-mi ascundeam satisfacția de a-i fost alături la începutul frumoasei lui cariere.
Mihail Sebastian nu era numai un talentat autor dramatic, era și un excelent povestitor și conferențiar. Îl ascultam cu încântare când îmi povestea întâmplări din viața lui, după cum urmăream cu satisfacție crescândă activitatea lui, nu numai din prietenie pentru el, ci dintr-o adâncă apreciere a talentului lui multilateral, a culturii, a delicateței lui sufletești. Era un mare cunoscător și iubitor de muzică clasică. Datorită lui am început și eu să cunosc și să mă familiarizez cu marii compozitori ai omenirii. Ne duceam împreună la concerte și m-a făcut să cunosc, să înțeleg și să iubesc divina muzică a lui Mozart, compozitorul lui preferat, care a devenit și al meu pentru totdeauna. (…)
Nu-l mai văzusem pe Sebastian de o bună bucată de vreme, fiecare preocupat de viața, de meseria, de iubirile noastre, când într-o zi mi-a telefonat un prieten bun vestea accidentului, a morții lui.
Am rămas ca trăsnită, cutremurată în toată ființa mea. Refuzam cu încăpățânare să cred, să înțeleg gândul absurd că Mihai nu mai este, că n-o să-l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el. Că Mihail Sebastian nu va mai scrie! Că acea unică vivacitate, că acea minte scăpărătoare au încetat brusc, asemeni unei flăcări care s-a stins, și că prietenul meu nu va mai fi niciodată nicăieri. Nu, așa ceva nu putea fi crezut.
La înmormântarea lui, cimitirul era plin de oameni de toate vârstele. Sebastian a fost atât de iubit de mulți, de apreciat ca om, ca literat, ca ziarist, ca profesor, încât toți acești admiratori au ținut să-l întovărășească până la urmă. Era o splendidă zi de mai, una din acele zile de primăvară pe care le iubea Mihai.
În liniștea acelei după-amieze însorite, sub maldărul de flori multicolore, dormea Sebastian. Nu se auzeau decât suspine înăbușite, întrerupte de strigătul sălbatic, de fiară rănită, al mamei lui Sebastian…
Multă vreme am fost obsedată de dispariția lui, ființa mea refuza această realitate. Multă vreme am recapitulat conversațiile noastre. Multă vreme am fost urmărită de gânduri, de sentimente contradictorii, în care se amestecau regrete, remușcări, mustrări față de mine însămi și mai presus de toate eram cuprinsă de o furie oarbă împotriva destinului, de data asta atât de nedrept, a nefericitului lui sfârșit.
Citesc de multe ori cărțile lui, piesele lui, și Mihai este dintr-odată lângă mine, alături de mine.
Nu mi-am recitit niciodată scrisorile pe care le trimiteam prietenilor sau celor pe care-i iubeam. Scriam și scriu și astăzi spontan, aștern pe hârtie gândurile, ideile, care-mi vin necântărite, necontrolate, așa cum îmi vin în minte.
Mi-a fost dat ca, după 36 de ani, să recitesc scrisorile trimise de mine lui Mihail Sebastian în vara anului 1938. Un drag camarad și prieten bun al lui Mihai a preluat și păstrat corespondența lui Sebastian păstrată după moartea lui. Acest camarad a avut delicata atenție să mi le aducă, bănuind, intuind că mă vor emoționa. Într-adevăr, am privit îndelung, în tăcere, plicurile îngălbenite de vreme, pe care era scrisă adresa lui cu un scris care parcă era și parcă nu era al meu. Cu anii care trec, schimbarea care se petrece în noi se reflectă nu numai fizic, nu numai în gândire, ci, cum am constatat privindu-mi scrisul, în forma literelor, a scrisului, fără să mai vorbesc de compoziție. Pe o foaie mare, albastră, literele erau așternute în grabă, în rânduri și fraze neregulate, scrise larg, umplând spațiul. Mă uitam la acel scris, la ceea ce scrisesem și cu greu recunoșteam în acea ființă omul care fusesem la acea vârstă.
Rețin din ceea ce-i scriam la acea dată, în acea vară, lui Sebastian doar interesul viu pe care îl manifestam pentru „Jocul de-a vacanța”, prima lui piesă, a cărei premieră era stabilită pentru toamna acelui an, 1938. În restul scrisorii, din textul pe care l-am citit, descopăr o ființă răsfățată, o femeie care se știe iubită, care cochetează cu sentimentul dragostei sub care se ascunde, se simte, timiditate sau nesiguranță. Această ființă, al cărei scris l-am citit, îmi este astăzi o străină. Ar fi fost mult mai interesant, mai revelator pentru relațiile dintre mine și Sebastian, dacă aș fi putut păstra admirabilele scrisori pe care mi le-a scris el, din păcate distruse în bombardament.
Tot în acel bombardament am pierdut și scrisorile Dianei, fata care l-a iubit cu pasiune pe Sebastian, scrisori pe care le-am primit după moartea lui, în care fata își arată deznădejdea și nefericirea de a fi pierdut bărbatul iubit. Au trecut anii, și Diana nu s-a mai măritat…
Acest text a fost scris de Leny Caler pentru rubrica „Amintiri despre teatru românesc”, în numărul din martie 1986 al revistei Teatrul. Republicarea lui acum este posibilă datorită sprijinului acordat de www.cimec.ro, care deține arhiva digitală a publicației menționate.
Print