Leta Popescu este regizoare și face parte din echipa Centrului Reactor din Cluj, fiind în același timp co-fondatoare a asociației Reciproca din Cluj.
Care e motivația pentru care ai început să faci teatru independent?
Pentru mine era ceva absolut firesc să fac teatru independent. Eu m-am alăturat echipei de la Reactor, dar am înființat și eu împreună cu colegii mei o asociație care se cheamă Reciproca, cu care facem altfel de lucruri, dar tot la Reactor. Am ales să fac teatru independent pentru că în școală am cunoscut Fabrica de Pensule. Acolo mi s-a părut un mediu mai sincer, în care oamenii fac doar ce le place, iar ceea ce fac are un scop foarte clar, fie că e o plăcere a creației care nu e îngurgitată de mase, fie că e vorba de un proiect social care ajunge la un public țintă care pe mine mă interesează. Am fost tot timpul interesată de cât e de practic ceea ce facem și de cât e de liber. Utilitate și libertate în creație. Experiment.
Și ce înseamnă experiment?
Înseamnă să pornești cu o echipă într-un lucru din care nu știi ce-o să iasă. Pentru mine experimentul nu e o chestie pe care n-o înțelege nimeni, e o formă de-a lucra.
Vorbeai de un gen de teatru neîngurgitat de public. Asta îți dorești? Un teatru care să nu fie pentru mase?
Mă refeream, de fapt, la acel gen de public care merge la teatru pentru că a moștenit acest obicei și nu pentru că-l mișcă într-adevăr… Eu simțeam că independentul se adresează celor care nu mai suportă clasicismul. Spectacole pentru părinții noștri, pentru bunicii noștri, pentru cei care merg la teatru să se delecteze, așa cum sunt, să zicem, la Teatrul Național din Cluj… Or, pe mine asta nu mă interesează. Nu m-am regăsit în stilul acela de joc, în estetica aceea, în lumini, în decoruri, în sală mare…
Atunci, cum arată estetica în care crezi, care te interesează?
Nu m-am regăsit și nu mă regăsesc nici acum în nicio estetică. Estetica din independent e și ea cu semne de întrebare. Cred că sunt prea mică să vorbesc despre o estetică a mea, pot să-ți vorbesc despre un gust… În România avem în teatrul de stat o estetică bătrânicioasă, iar la independent, o estetică săracă. Da, în independent mi se pare totul sărac, din trei scaune și două microfoane și maxim o proiecție. Estetica mea ar fi între cele două. Mai exact: minimalismul din teatrul independent, dar încercând să nu pară sărac, să nu pară cenzurat financiar. Estetica mea ar putea să meargă spre Ostermeier, care e minimalist, dar are bani… Or, ceea ce face el n-o să se poată face niciodată într-un teatru independent din România. De-asta spun că sunt mică, pentru că nu am avut toate resursele necesare să pot să investesc în minimalismul meu. Iar banii de care aș avea eu nevoie nu-i găsesc acum nici la stat, nici la independent. La stat ar mai fi, dar nu mi-i dă mie nimeni. Și așa ajungem la estetica teatrului de stat, care nu e estetica tinerilor. Nu e estetica de azi…
Pe care ai rezuma-o cum?
Minimalism, ostensiune, distanțarea și arătarea convențiilor și reconvertirea lor.
Cum ar arăta în ideal publicul căruia i te adresezi sau ce anume vrei să-i spui?
Mă interesează foarte tare publicul. Eu sunt destul de atentă la ceea ce se întâmplă în jur și încerc să iau mai mult vibrații ale lumii în care trăim. Uneori mi se spune că fac teatru social, nu știu de ce, pentru că eu nu fac asta, dar pornesc, cum de altfel e firesc, de la ceva ce se întâmplă acum, cum ar fi subiectul homosexualității. Când îl transpun scenic, mă interesează să dau o senzație, și nu un mesaj pro sau anti. Nu fac teatru militant și întotdeauna m-am abținut de la a milita. Nu am un mesaj clar de genul: „Voi trebuie să…” Dacă am ceva ce publicul „trebuie să…” e să fie atent. Pentru mine importantă e să stârnesc dialog. Și asta nu cred că se poate decât dacă dai emoție, dacă bulversezi, dacă fascinezi. Eu asta îmi doresc foarte tare, ca, după spectacolele mele, la bere, spectatorii să nu discute despre spectacol, ci despre subiect.
Cum ți se pare că a evoluat sau a involuat teatrul independent?
Nu prea știu ce se întâmplă în București, dar urmăresc Unteatru, care mi se pare un fenomen pe care eu nu-l înțeleg. E într-o zonă care nu mi se pare puternică, e o zonă cuminte. E foarte frumos ce se întâmplă acolo, dar, la rece vorbind, pentru mine e prea cuminte, nu mă incită, nu mă bulversează. Eu cred că trebuie să ne forțăm un pic mai mult. La Unteatru sau la Act m-aș duce într-o sâmbătă seara cu mama. E foarte frumos, sunt actori minunați, e ca și cum m-aș uita la un film cu Woody Allen, dar nu mai mult de-atât…
Și pe tine te mișcă ce?
Să simt că tu ai făcut acel lucru pentru că simțeai că, dacă nu faci, o să crapi. Eu nu mai cred în două scaune și niște actori la o masă. Dar eu sunt o idealistă și trebuie să spun că n-am făcut niciodată un spectacol bun și nici n-am văzut la generația mea. Poate, la un moment dat, voi face un spectacol bun…
Care sunt problemele teatrului independent, în afară de bani?
În afară de lipsa de fonduri cred că nu e nimic. Pentru că în independent se adună oameni care vor să facă. Nu mi s-a întâmplat niciodată în independent să mă enervez și să vreau să plec acasă, așa cum se mai întâmplă la stat, unde oamenii vin la muncă, nu să-ți facă ție damblaua. La independent tocmai asta e frumos, că damblaua pornește împreună. Problema reală sunt banii, care înseamnă și infrastructură, și tot. Dacă ar fi bani, ar putea să ne facă cineva promovarea, un profesionist, să n-o facem tot noi. Și atunci și publicul ar crește. Dar noi suntem aceiași, care lipim afișe și dăm share-uri pe Facebook…
Ce forme de dependență există în independent?
De bani. Cred că dependența financiară începe la un moment dat să mă limiteze. Pentru că m-am săturat de trei scaune și cinci scotch-uri, că mai am și eu niște imagini în cap. Simt că nu mai creez nimic dacă mă limitez la infinit la un linoleum alb, trei microfoane și două scaune. Arta costă…
Dar dacă ai primi bani de la stat ai mai fi independentă?
Păi, eu n-aș mai folosi termenii ăștia. Eu nu mai știu ce înseamnă independent. O să ne tot punem întrebarea asta. Și știu prea bine că independent nu înseamnă independent, pentru că primim și bani de la stat, dar diferența e că noi venim și cu bani de acasă…
Atunci ce înseamnă independent?
Răspuns sincer: Nu mai știu!!! Sigur că independentul a pornit ca o avangardă, când oamenii s-au desprins de clasic și au zis: îmi iau garajul meu și mă duc acolo să zic cum vreau eu și ce vreau eu. Dar acum ajungem să vedem în independent de multe ori tot clasici, de multe ori și mai rău. Pentru mine independent ar trebui să însemne experiment, adică o căutare a artistului care vrea să zică ceva cuiva. Și cred că teatrele de stat ar trebui să aibă zona lor de experiment – aș vrea să nu mai folosim cuvântul „independent” că nu suntem independenți de nimic, ci cuvântul „experiment”. Și Teatrul de Artă din Moscova avea laborator. E un model cunoscut. Asta ar fi ideal, ca teatrele de stat să aibă astfel de apendice în care să poți să crești noi regizori, noi actori, noi estetici, noi moduri etc. pe care apoi să le bagi în teatre și să le deschizi publicului. Or, asta nu există și atunci eu, care termin facultatea și nu mă cunoaște nimeni, nu am cum să mă duc la un teatru național și să cer să-mi fac eu damblaua. Pentru că și pe ei îi costă să-ți faci tu damblaua… Eu chiar cred că nu suntem în niciun război unii cu alții. Dimpotrivă, mă interesează unde am putea să ne întâlnim și care ar fi soluțiile. Și da, cred că experimentul ar trebui finanțat chiar de stat.
Print