Mai mult decât un regizor, mai mult decât un scenograf, mai mult decât un actor, cu Liviu Ciulei am pierdut o personalitate de sorginte renascentistă. Iar faptul că a studiat arhitectura i-a ordonat, încă de la începutul carierei ce se va dovedi exemplare, discursul teatral şi cel cinematografic. Talentul însă a adăugat armonia.
Cum nu cred că există întâmplare (cu acest cuvânt doar numim o înlănţuire de lucruri la a cărei logică nu avem acces), mă întreb care să fie sensul ascuns al plecării lui tocmai în săptămâna în care avea să înceapă Festivalul Naţional de Teatru.
Teatru şi film. Anul acesta, la început de ianuarie, Muzeul Ţăranului Român a fost gazda unei întâlniri magnifice: Liviu Ciulei, “Pădurea spânzuraţilor”… spectatori. Maestrul a vorbit despre secvenţa în care Ilona îi pregăteşte lui Bologa ultima masă (Anna Szeles şi Victor Rebengiuc): “Scena asta mi-a venit la filmare. Şi cred că e cea mai bună pe care am regizat-o vreodată, pentru că e vorba de bărbat, femeie, pâine, sare, viaţă, moarte. Totul este concentrat în tăcerea acestei scene.” O succesiune de momente şi fiecare dintre ele în egală măsură total cuprinzător. “Eu concep regia – spunea Ciulei într-un tv interviu pe care i l-a acordat lui Nicolae Manolescu în 1972 (tocmai avusese loc la Teatrul Bulandra premiera spectacolui O scrisoare pierdută ) – ca un fel de sculptură în continuare. Şi pentru fiecare moment trebuie să găsesc poziţia respectivă… Suferinţa lui Laocoon… dacă am vedea, în Grupul Laocoon, cum se apropie şerpii şi ce se întâmplă până când pleacă şerpii, asta ar însemna regie. Sculptura este un moment. Esenţial. Noi trebuie să facem n momente estenţiale pe parcursul unei piese. Să ridicăm la valoare vizuală ideile şi sentimentele pe care le înţelegem din piesă.”
Mai spunea Ciulei, tot în acest interviu, că “rezistenţa operei rezidă în generalizarea majoră”. Shakespeare, Caragiale, Gorki, G. B. Shaw, Schiller, Brecht, Georg Büchner, Dürenmatt, Pirandello, Ibsen, Cehov… idei şi sentimente… generalizare majoră. Poate aceasta este şi idea pentru care mărturisea că a vrut să facă Regele Lear cu ţărani din Maramureş, dar, din păcate, i s-a refuzat. În Japonia însă Kurosawa Akira a avut şansa de a-l ecraniza în acest sens, localizând, pe Shakespeare – chiar şi Regele Lear (Ran, în 1985).
Despre Liviu Ciulei nu putem vorbi la timpul trecut. Din clipa în care a intrat în scenă, pentru Liviu Ciulei singurul timp adevărat este prezentul simultan. Un prezent care înseamnă acel moment esenţial surprins de o sculptură şi trăit simultan cu întregul momentelor care îi alcătuiesc istoria. Dar asta nu înseamnă că nu ne va fi cumplit de dor. De chipul lui, de vocea lui fascinantă, de spectacolele noi pe care am vrea să i le vedem, de nefăcutele filme…
Aşa cum mie mi-e cumplit de dor de Furtuna (spectacol pe care l-a montat în 1978 la Teatrul Bulandra, cu George Constantin în rolul lui Prospero).
Print