Liviu Ciulei, prin ochii celorlalţi

Pe 25 octombrie s-a stins din viaţă, la München, Liviu Ciulei, un creator de teatru căruia cultura română îi va rămâne veşnic îndatorată. Modernist cu măsură, profesionist al scenei după modelul renascentist, cunoscător al tuturor elementelor din care este alcătuit limbajul teatrului, regizorul, scenograful şi arhitectul Liviu Ciulei se numără, fără îndoială, printre acei eroi civilizatori care mai întâi au îmblânzit şi după aceea i-au învăţat pe artiştii români ce înseamnă teatrul de artă. Locul pe care l-a ocupat Teatrul Bulandra în spaţiul artistic românesc din ultimele decenii ale secolului trecut a fost cucerit în primul rând prin programul trasat de Liviu Ciulei. Exact ca un ceas elveţian, riguros ca un cunoscător al ştiinţelor exacte, pretenţios ca orice artist de calibru. Liviu Ciulei este autorul unei frumoase şi hotărâtoare poveşti a culturii române. Copil al timpului, Liviu Ciulei şi-a încheiat însă povestea cu România în anul 1980 şi a plecat spre ţări mai libere. S-a întors după 1989, dar numai în vizite, şi a mai montat câteva spectacole.

Creaţia sa teatrală nu poate face, desigur, obiectul unui modest articol, la câteva zile după dispariţia sa. O descriere adecvată a destinului său artistic ar presupune câteva volume care se vor scrie, cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu. La câteva zile de la moartea artistului, am preferat să ne amintim despre el împreună cu oameni care au colaborat recent cu el. Am ales un actor şi un arhitect, căci actoria şi arhitectura sunt cele două laturi esenţiale care s-au armonizat în personalitatea sa. Mihai Bisericanu, care a jucat în ultimul spectacol montat de Liviu Ciulei în România, şi arhitectul Romeo Belea, care coordonează proiectul de resconstrucţie a clădirii Naţionalului bucureştean, îşi amintesc un profesionist desăvârşit, discret, îndârjit.

Mihai Bisericanu, actor: „Regizorul era mai puternic decât toţi actorii de pe scenă”

„Întâlnirea cu Liviu Ciulei, la ultimul său spectacol din România, Şase personaje în căutarea unui autor, de L. Pirandello, montat la Teatrul Bulandra, a fost o împlinire pentru cei care au avut această şansă. O întâlnire care te încarcă, o întâlnire mult aşteptată. Toţi vrem să jucăm la marii regizorii, alături de marii regizori. Iată că s-a întâmplat. Păcat că a fost la ultimul spectacol, la care am participat cu mare bucurie, deşi într-un rol nu tocmai de întindere. S-a întâmplat după ce jucasem, la acelaşi teatru, aceeaşi piesă, în regia Cătălinei Buzoianu, în care avusesem alt rol.

Prin întâlnirea cu Liviu Ciulei am descoperit foarte multe elemente pe care le cunoşteam de la mentorul meu în teatru, regretatul Petrică Gheorghiu, care a dus mai departe flacăra teatrului în sistemul de adevăr pur, absolut, căutat cu îndârjire, îndeosebi de actorii Teatrului Bulandra.  Poate ăsta a fost motivul pentru care m-am transferat, acum ani, aici. Lucrând pentru spectacolul lui Liviu Ciulei, am avut parte de repetiţii pline de scormoneli, de cercetări în adâncurile proprii, mai mult sau mai puţin cunscute sau intuite. Regizorul era desăvârşit – te lăsa să-ţi descoperi singur personajul, te ajuta. Au existat momente de îndârjire şi de luptă, chiar şi mici accidente. La un moment dat, am fost cât pe ce să renunţ, aproape de premieră, din cauza unor accidente de comunicare cu alţi colegi. Dar nu m-a lăsat şi, în cele din urmă, m-am bucurat. Am câştigat imens la nivel de înţelegere, lucrând cu actori uriaşi şi regizori asemenea.

O secundă de întâlnire cu Liviu Ciulei, la repetiţie, înseamnă ani de viaţă, dacă ai senzorii porniţi. El avea, poate şi datorită formaţiei sale, o linişte mai mare, o înţelepciune pe care o transmirea, dar şi o îndârjire cumplită în ceea ce priveşte energia. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Cătălina Buzoianu. La repetiţii, regizorul era mai puternic decât toţi actorii de pe scenă, care, încet-încet, cădeau de oboseală. În schimb, el parcă era din ce în ce mai nou, parcă se hrănea din munca de naştere a unui spectacol, ceea ce te mobilizează, te face să-ţi cauţi energiile  ca să poţi să ajungi la înălţimea lor.

Liviu Ciulei era un regizor extrem de riguros. Era, de fapt, strict. Când descoperea un gest, o mişcare, un traseu, îl fixa până la ultimul detaliu. El personal a desenat, a proiectat întreaga cuşcă a sufleurului din spectacol. Nu mai spun cât am stat la construirea luminii în anumite tablouri, spre sfârşitul spectacolului, când apăreau perdelele paralele… Fiecare rază luminoasă trebuia să cadă la un anume unghi, de o anume intensitate, nici mai sus, nici mai jos! Fiecare element – glasurile, apariţiile şi mişcările noastre – avea un dozaj strict. Asta, după ce fiecare actor îşi dezvoltase fiecare apariţie şi propusese diverse soluţii care, în cele din urmă, erau respinse sau acceptate.”

Romeo Belea, arhitect: „Cariera lui în teatru ne-a privat de un foarte mare arhitect”

„Ne ştiam de foartă multă vreme. Nu era greu să-l cunoşti pe domnul Ciulei, chiar dacă nu te-ai întâlnit cu el niciodată. Cu foarte mulţi ani în urmă, începuseum studiile pentru noua clădire a Teatrului Naţional din Bucureşti. Chiar la început, el şi Sică Alexandrescu au fost desemnaţi consultanţi pentru acest proiect. În timpul proiectării propriu-zise, am avut relativ puţine contacte şi ocazii în care să-mi dau seama de ce putea să ne comunice. Apoi am făcut împreună o deplasare în Statele Unite, Germania şi Austria, în care ne-am întâlnit cu cei mai mari specialişti ai acelor ani în arhitectura sălilor de spectacol. În cursul acestor deplasări şi după aceea, mi-am dat seama că Liviu Ciulea reunea aproape toate cunoştinţele specialiştilor cu care discutasem. Numai că era un om care se deschidea foarte greu. Întotdeauna m-a impresionat la el o modestie de fond, profundă. De aceea am şi comunicat foarte greu.

Au urmat anii în care s-a realizat teatrul în prima lui fază, înainte să sufere transformarea dictată de Ceauşescu. M-am bucurat de această relaţie profesională. Cu Sică Alexandrescu, de exemplu, am avut o relaţie de cu totul altă natură. El nu era un tehnician. În cazul lui Ciulei, aveam însă foarte multe foloase datorită calităţii lui de arhitect, cu care vorbeam aceeaşi limbă. A fost o perioadă în care am aflat de proiectul pe care l-a făcut împreună cu arhitecţii Paul şi Stan Bortnowski pentru TNB, un proiect extraordinar şi azi, pe care îl consider un element din galeria proiectelor celebre, majoritatea nerealizate, ale unor arhitecţi importanţi ai secolului XX. Punea probleme de natură avangardistă, aducea soluţii cu totul novatoare. Întotdeauna m-am întrebat dacă nu cumva cariera lui Liviu Ciulei în teatru ne-a privat de un foarte mare arhitect.

Acum 4-5 ani, când m-am apucat de proiectul de reabilitare a TNB, primul om la care m-am gândit, împreună cu directorul Ion Caramitru, a fost Liviu Ciulei. Pe parcurs, am fost la el ca să-l consult în o mulţime de aspecte, după care i-am arătat tot proiectul. Contactele cu el au fost extraordinare. Venea cu idei de mare ajutor pentru punerea în valoarea a spectacolelor care se vor realiza în aceste spaţii, unele vechi, altele noi. El nu făcea decât sugestii. Nu spunea niciodată „Trebuie să facem asta neapărat”, ci „Poate că n-ar strica să te gândeşti să…”. Ultima sugestie pe care mi-a făcut-o, cu grija lui permanentă de a nu se amesteca în treaba altuia, deşi mi-ar fi făcut mare plăcere să se amestece, a fost să adaug o a treia punte la o sală de spectacol, ca să se dinamizeze şi mai mult scena din punctul de vedere al lumii. Şi acum 2-3 săptămâni am hotărât să fac aşa. Am reuşit să realizez puntea, voiam să termin cu proiectul şi să mă duc să-i arăt. Dar n-am mai avut cui… Voi rămâne întotdeauna cu această mare părere de rău.

Cât despre spectacolele lui din România, despre care nu am căderea să vorbesc, le-am văzut pe toate, împreună cu soţia, pe fiecare de câte două-trei ori. Poate că în memoria afectivă mi-a rămas întipărit cel mai bine „Furtuna”, pentru că era la Sala Grădina Icoanei, prima sală foarte modernă de la noi, proiectată chiar de el, una foarte expresivă şi de mare funcţionalitate, făcută cu mijloace atât de simple, pe care nu le poate mânui, de fapt, decât un foarte mare arhitect.”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.