Liviu Lucaci este actor al Teatrului Naţional din Bucureşti şi profesor de actorie la UNATC. În această calitate, am stat de vorbă despre studenţi şi profesori, despre şcoala românească de teatru şi despre şanse şi, mai ales, neşanse în teatrul românesc.
Cum se vede din interior şcoala de teatru şi care sunt problemele studenţilor şi ale absolvenţilor?
Nu de mult am participat cu studenţii de la master UNATC la Festivalul Shakespeare de la Craiova, cu primul act din „Hamlet” lucrat de mine cu ei. Textul era obligatoriu, la ediţia de care vorbim, pentru toţi participanţii, indiferent de ţară, ceea ce făcea posibile eventuale comparaţii şi chiar creionarea unui tablou general asupra abordărilor temei comune. La discuţia de după „Hamlet”-ul nostru, unul dintre cei prezenţi, un shakespeareolog de renume, a afirmat, cu politeţea de rigoare pentru a nu-i supăra pe ceilalţi participanţi la festival care jucau tot „Hamlet”, că singurul Hamlet care gândea în scenă, dintre toate spectacolele văzute până atunci la Craiova, era studentul nostru român. Ce să spun?, m-a bucurat. Specialistul britanic a spus asta în faţa unei săli pline de oameni de teatru străini, erau acolo, portughezi, chinezi, englezi, spanioli. Remarca, măgulitoare, venită în urma vizionării muncii noastre, a născut întrebări asupra felului nostru de lucru la clasă, asupra modalităţilor de construcţie a personajelor shakespeariene, a importanţei improvizaţiei şi a temelor specifice primite de studenţi, a relaţiei dintre libertate şi constrângere în travaliul actoricesc. Atunci mi s-a reconfirmat că şcoala noastră de teatru are o tradiţie sănătoasă privitoare la arta actorului. Pentru noi, arta actorului e un mod de a gândi şi se pune mare accent pe felul de a gândi specific fiecărui personaj, în funcţie de situarea lui socială, vârstă, religie, preferinţă sexuală, etc., personajul fiind pur şi simplu rezultanta acestor influenţe venite în interacţiune cu personalitatea unică a fiecărui student-actor. Exerciţiul de la Craiova a confirmat felul nostru de a vedea lucrurile, zic eu, şi mi-a dat posibilitatea să fac, în contact cu alte şcoli şi viziuni despre teatru, o evaluare proaspătă a calităţilor şi lipsurilor studenţilor noştri.
Aşadar, ce lipseşte?
Ce ne lipseşte? O mai bună exersare a mijloacelor. La asta suntem deficitari în bună măsură. La o întrunire de acum doi ani, mi se pare, a şcolilor de teatru mediteraneene, paisprezece ţări, studenţii noştri s-au remarcat slujindu-se de capacitatea lor exersată în şcoală de a relaţiona în scenă şi de a crea relaţii vii între personaje. Asta le-a asigurat un succes imediat în ochii celorlalţi studenţi şi profesori. Dar, faţă de italieni sau bulgari chiar, au arătat minusuri la vorbire şi la abilităţi fizice. Şcoala noastră de mijloace nu îi pregăteşte îndeajuns, cred, pentru solicitările teatrale viitoare.
Ce şanse au în lumea noastră?
Şansele absolvenţilor de astăzi sunt minime. Teatrele, prea puţine, sunt pline, primăriile ţin blocate posturile rămase vacante într-o încercare tembelă de a face economii ridicole, iar generaţiile care au trecut demult pragul pensiei nu se mai dau duse, înnegrindu-şi pletele ca să pară juni şi jucând la şaptezeci de ani roluri de treizeci şi cinci. Absolvenţii de arta actorului de azi iau cunoştinţă de o societate ostilă lor, nepregătită să îi primească. Schimbul de generaţii, necesar acum douăzeci de ani, a întârziat să se facă, iar tinerii au suferit. Fenomenul însă are consecinţe multiple. Respectul pe care cei în vârstă îl aşteaptă de la generaţiile noi, pe bună dreptate de cele mai multe ori, întârzie să apară, pentru că cei tineri au simţit cum cei bătrâni le-au ocupat locurile, întârziindu-şi retragerea firească. Ca să nu mai amintesc de premii, care în majoritatea lor, că e vorba despre UNITER sau altele, sunt acoperite de ridicolul lucrăturilor de culise sau de pura prostie a celor care, ani de-a rândul, au făcut parte din jurii. Tinerii citesc bine interesele, transparente de altfel, din spatele acestor premii date pe prietenii şi interese de grup. Situaţia nu e bună. Atmosfera e otrăvită între generaţii, domneşte neîncrederea şi toată lumea suferă.
Cum se distribuie talentul pe generaţii şi pe ani?
Ca o privire de ansamblu, pot spune după ce am făcut parte 14 ani din comisii de admitere, că procentajul celor înzestraţi care intră în facultate este oarecum acelaşi. Sigur, există promoţii mai talentate, dar asta e altceva. Teatrul românesc n-a dus şi nu va duce niciodată lipsă de actori străluciţi. Există şi acum o serie întreagă de actori ajunşi la maturitate, vorbesc despre cei din generaţia mea, care sunt excelenţi. Din păcate, au trebuit să-şi aştepte prea mult rândul după generaţia anterioară, care a beneficiat de o mult mai mare vizibilitate şi de resurse serioase puse la dispoziţia lor pe vremea comunismului. Asta e. Mergem înainte. Talentul celor tineri este fără dubii şi ei îşi vor găsi locul, în pofida dinozaurilor care li se opun, în cultura română.
Print