L-am revăzut recent la Zilele Unteatru, în două spectacole: „Un tramvai numit dorință“ și „Scrisoare către Casandra“. Actor la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila din 2002, Liviu Pintileasa s-a implicat, a participat în ultimii ani la proiecte independente ce scot la iveală noi laturi ale personalității lui. Crede în forța terapeutică a teatrului, în caracterul imperios necesar al mișcării independente, în dorința spectatorilor și a artiștilor de a oferi și de a primi emoție, în diversitate și în propriul destin. Pe Liviu Pintileasa, cu care am stat de vorbă într-o după-amiază călduroasă la București, orașul spre care tot face naveta în ultimii ani, îl puteți vedea în cele două producții de la Unteatru, în spectacolele teatrului din Brăila și, tot de la toamnă, în noul film al regizorului Tudor Giurgiu. Până atunci, portretul lui se alcătuiește din tușe deschise, conturând un artist ocolit de blazare și de obsesia consacrării, dispus să încerce și să descopere, gata să plece oricând la drum.
În toamnă o să vedem un film românesc în care joci și tu. Cum a fost experiența asta?
Se numește „De ce eu ?/Cristian“. Premiera este programată pentru octombrie și mai mult nu e cazul să spunem acum. Recent s-a terminat montajul și avem cu toții emoții. Filmul va fi prezentat la Festivalul Internațional de la Sarajevo, în Secțiunea Work in Progress. O să vedem pe ecrane un Tudor Giurgiu altfel și sperăm să fie un film bine primit. Are și o parte politică și credem că o să se creeze ceva deranj în jurul lui. Deocamdată regizorul ne-a spus că o să-l vedem la premieră.
N-a fost singura ta experiență cu filmul.
Am debutat în lungmetraj în 2008, într-un film regizat de domnul Mircea Daneliuc, „Cele ce plutesc“, cu Valentin Popescu și Olimpia Melinte. A fost o experiență oarecum grotowskiană. O lună și jumătate, o mână de actori și toată echipă am stat undeva pe malul Dunării, la vreo 50 de kilometri de Drobeta-Turnu Severin, primul sat fiind la câțiva kilometri distanță. Eram numai noi între noi, nu vedeam alți oameni, lucram de dimineață până seara. Ne trezeam la 4-5 dimineața, mergeam cu microbuzele pe platoul de pe malul Dunării și ne întorceam seara epuizați, când nu mai puteam decât să mâncăm, să ne uităm pe textul de a doua zi și să ne odihnim puțin până în dimineața următoare, când o luam de la capăt. Tot citind despre Grotowski, mi s-a părut întâmplarea asta fabuloasă într-o asemenea lumină. A fost foarte frumos fără niciun element care să te disturbe, fără club sau terasă, ci doar pe malul Dunării, unde te aștepta camera. Lucrez la teatrul din Brăila din 2002, aproape de Dunăre, iar debutul în film a fost tot pe malul Dunării… Are ceva Dunărea cu mine, mă cheamă. N-am încercat să caut mai multe explicații, dar e ceva…
Deci studenția la Iași, lucrul la teatrul din Brăila și, de ceva vreme, spectacole în mediul independent de la București.
Plus o vreme petrecută la Focșani. Eu și colegii mei (Marius Manole, Florentina Țilea, Cristian Popa, Emilian Oprea etc., clasa domnului Emil Coșeriu și a doamnei Emilia Gheorghiu), o generație închegată și unită, ne-am dorit să rămânem împreună și după facultate. După absolvire și ni s-a propus să mergem la Focșani, unde teatrul încă nu era renovat, ca acum, când e o bijuterie. Aveam spectacole făcute în școală, dar acolo lucrurile nu stăteau ca în visele noastre, cum se întâmplă de obicei. Tot ce visasem că vom găsi acolo s-a destrămat ușor-ușor. Marius Manole a fost primul care a plecat la Brăila, după care, încet-încet, ne-am dus după el, în care aveam încredere. După un an de căutări prin Focșani, am ajuns la Brăila, unde am rămas din 2002.
Sunt momente în care-mi doresc ca în teatrul în care sunt să am atât de mult de lucru, încât să nu mai pot să fac nimic altceva. Dar vine câte un proiect gen „Un tramvai numit dorință“ sau „Scrisoare câte Casandra“ și-mi dau seama că lucrul în zona independentă te stimulează mult mai mult decât un teatru de stat. Trebuie să-mi aranjez decorul, să am grijă de propria mea recuzită și de costum, să știu tot ce se întâmplă, să mă ocup eu de toată bucătăria din spatele spectacolului. Asta e extraordinar: că te împinge să faci mult mai mult.
Și de vreo doi ani te vedem și la București, în proiecte independente.
Iar mie mi se pare extraordinar. E un adevărat refresh pentru tot ce mi se întâmplă în viața de actor. Sunt momente în care-mi doresc ca în teatrul în care sunt să am atât de mult de lucru, încât să nu mai pot să fac nimic altceva. Dar vine câte un proiect gen „Un tramvai numit dorință“ sau „Scrisoare câte Casandra“ și-mi dau seama că lucrul în zona independentă te stimulează mult mai mult decât un teatru de stat. Trebuie să-mi aranjez decorul, să am grijă de propria mea recuzită și de costum, să știu tot ce se întâmplă, să mă ocup eu de toată bucătăria din spatele spectacolului. Asta e extraordinar: că te împinge să faci mult mai mult. Și nu vreau să mă opresc. Ba chiar o să începem acum încă un proiect la Unteatru, după „La țigănci“.
Unteatru e un loc cu o atmosferă anume, care poate nu mai e în nicio altă parte la București.
Pe mine și pe Andrei (Andrei Grosu, regizor și unul dintre inițiatorii Unteatru – n.red.) ne leagă o prietenie veche, de la Focșani, unde eu eram tânăr actor și el elev de liceu. De altfel, eu tot timpul am avut contact cu tineri. Chiar în timpul facultății am făcut un club de teatru, am lucrat cu liceeni, am avut participări la multe festivaluri, și chiar un proiect PHARE de terapie prin teatru, în care am lucrat cu vreo 300 de copii cu handicap ușor și sever.
Contactul ăsta repetat te umple de energie sau îți ia din ea?
E un schimb în care ambele părți dau și primesc și e în avantajul lor. Te încarci cu energie și trebuie să dăruiești foarte multă. Altfel, sigur nu vei primi nimic înapoi. Iar la tinerii cu probleme lucrurile sunt atât de delicate, dar produsul și toate descoperirile de până la el îți dau o satisfacție enormă. Teatrul are o latură de terapie foarte puternică. Are forța de a transforma oamenii, de a-i face să caute mai mult în ei, să găsească lucruri de care habar n-aveau că ar exista în ei înșiși.
Prezentul ăsta plin, dinamic, nu-ți dă senzația că ești pe un câmp de luptă în care trebuie să supraviețuiești?
E mai degrabă un loc de joacă, unde sunt atâtea jucării și atât de mulți oameni, fiecare are unde să se joace… Numai că există pe acest loc de joacă și părți periculoase de care mi-e frică: tobogane foarte înalte, extrem de tentante. Spațiul independent este un tobogan foooarte mare, în care trebuie să te arunci.
Foarte bună mi se pare diversitatea pe care o avem la dispoziție. Nu vrea toată lumea teatru de artă, premii UNITER etc. Importantă e căutarea spre a-și mulțumi publicul, spre a-și îndeplini ei niște dorințe și porniri, de a emoționa. Îmi place la nebunie când se caută emoția, ca la Unteatru.
Apuci să vezi cât teatru ți-ai dori?
Da, îmi place să merg la spectacole și de când sunt în București am văzut mult. Cu colegii de la Brăila mi s-a întâmplat de multe ori să ne urcăm în mașină și să mergem la premiere prin țară. Ne plăcea să ne vedem colegii și ni se părea important să te duci deschis, fără prejudecăți, să vezi orice fel de spectacol, să poți să-ți creezi repere. Eram faimoși. Altfel, dacă nu știi ce se întâmplă în jurul tău, riști, ferească Dumnezeu!, să crezi că ești cel mai bun. Dacă vezi actori minunați, îți dai seama că mai ai de muncă până acolo.
Foarte bună mi se pare diversitatea pe care o avem la dispoziție. Nu vrea toată lumea teatru de artă, premii UNITER etc. Importantă e căutarea spre a-și mulțumi publicul, spre a-și îndeplini ei niște dorințe și porniri, de a emoționa. Îmi place la nebunie când se caută emoția, ca la Unteatru.
Dar tendința accentuată de a face teatru comercial?
Nu cred că e rău să faci teatru comerical. Dimpotrivă. Cu atât mai lăudabili sunt cei care în spații în care predomină comercialul vin cu texte clasice, de exemplu. E un curaj enorm, într-o bătălie pe care ai crede-o din start pierdută. O încercare mi se pare atunci când lumea vine să vadă un spectacol după un text clasic într-un spațiu în care domină comercialul. Ideea e că avem de ales: să mulțumim publicul sau să-l formăm. E mult mai facil să-l mulțumim, firește. Greu e invers. Și să perseverezi, și așa să atragi, în timp, să vezi că munca ta n-a fost în zadar.
Publicul teatrului din Brăila, de exemplu, cum e?
Noi suntem invidiați pentru publicul nostru. Acum câteva seri am jucat pe o teresă din Brăila un spectacol făcut la Godot-Café împreună cu Eugen Gyemant. A fost arhiplin. Nu știu dacă au venit pentru ineditul locului și al situației, pentru că ne știau pe Alin Florea și pe mine de la teatru, dar cert e că a fost minunat. Și la Brăila se poate face teatru independent, care acum aproape că nu există. Mișcarea independentă a început să meargă bine la Iași, Cluj, Sibiu. Vorba unui coleg de breaslă, teatrul nu e o clădire. E una dintre replicile care-mi dau curaj și mă fac să-mi spun că, oricum ar fi, voi putea face meseria asta până voi muri, că nu trebuie să depind de o clădire, de un post, de o angajare. Teatrul e în tine.
Vorba unui coleg de breaslă, teatrul nu e o clădire. E una dintre replicile care-mi dau curaj și mă fac să-mi spun că, oricum ar fi, voi putea face meseria asta până voi muri, că nu trebuie să depind de o clădire, de un post, de o angajare. Teatrul e în tine.
Școala v-a pregătit pentru această realitate?
Da. Când eram studenți nu cred că auzisem de Green Hours și profesorul nostru ne-a scos să jucăm în diverse locuri încă din anul II de facultate: la Casa Pogor, în fața Palatului Culturii, în stradă. Noi eram trupa „Vârf de băț” și ne spuneam că putem să jucăm și pe doi metri pătrați. Eram puși în situația de a putea juca în orice condiții.
Eu vin dintr-o familie foarte simplă. Tata-și dorea să am o meserie de viitor, electrician, de exemplu. Bunica avea două variante pentru mine – să mă vadă ori ofițer, ori măscărici. În clasa a VIII-a am vrut să plec la liceul militar, dar nu m-au lăsat ai mei. În clasa a XII-a, când se apropia deja finalul și presiunea era mare și din partea alor mei, mă gândeam serios la cariera militară. Dar până la urmă am văzut un anunț cu o școală de arte din Iași, m-am dus, am pregătit un monolog, am fost admis la Școala Populară. Niște prieteni mi-au spus că nu poți intra la facultatea de teatru dacă nu ești pregătit de un actor. M-am angajat și am lucrat un an la tipografia Polirom ca să-mi plătesc pregătirea. După ce am intrat la facultate, câteva luni mâinile mele au rămas colorate de cerneală tipografică, erau ca un curcubeu. Mulți dintre cei pe care-i rugasem înainte să mă pregătească îmi spuseseră că nu am talent, că ar trebui să renunț, că n-o să fac niciodată meseria asta. Poate că tocmai asta m-a înverșunat. Apoi am avut noroc de profesori extraordinari și colegi la fel. Eram înnebuniți unul după altul, ne vedeam în vacanță, lucram în facultate cu colegi mai mari, care pe Marius Manole și pe mine ne-au luat într-un spectacol de teatru-dans când noi nici nu știam că exista așa ceva. Ne ascundeam nopțile de portar și repetam la lumina lanternelor în niște sălițe. Și am început să ne facem singuri spectacole.
Aripile s-au pus în mișcare, ai început să zbori și nu s-au frânt.
Nu, deși au existat hopuri. Uneori trebuie să cauți câte o alternativă. Se întâmplă în viața fiecărui artist. Uneori apare ceva mai pragmatic: siguranța zilei de mâine. Dar treci peste asta și dragostea te duce mai departe. La Brăila am muncit enorm și nu aveam timp să ne gândim la nesiguranța viitorului. Ne-am sprijinit unul pe altul și am rămas împreună. Nu știu ce-ar fi fost dacă am fi trecut prin aceeași perioadă de nesiguranță toți în același timp! Noroc că am trecut prin ea pe rând! Partea bună, dincolo de incertitudini create de schimbări de conducere, a fost că ne-am dat seama că nu trebuie să mai așteptăm să se anunțe la avizier dacă suntem sau nu în următorul spectacol. Am înțeles că trebuie să muncim singuri și să ne căutăm alternative. Și am evadat spre București, iar naveta mi se pare extraordinară. Am tot fost prin festivaluri în ultima vreme, plus filmări, plus bebele venit de curând în viața mea… Și noi ne dorim din ce în ce mai mult! Acum, când alerg de la o repetiție la alta, îmi dau seama că asta nu te obosește, ci te încarcă enorm, cum îmi spunea Marius Manole.
Știi, majoritatea artiștilor mai tineri decât mine se plâng că nu au un proiect sau că nu a ieșit un proiect, nu că nu au bani. Eu am refuzat proiecte în care am simțit că nu voi putea ajuta echipa, întregul, îndeajuns, sau propuneri de la regizori cu care nu mă simțeam deloc pe aceeași lungime de undă. Regizorul trebuie să-ți lase libertate, astfel încât să poți căuta singur, că asta e partea frumoasă. E frumos să propui, să surprinzi, să faci altceva decât s-ar aștepta celălalt.
Oamenii își doresc să fie emoționați. Drumul până la catharsis e lung, nu știu dacă și-l mai propune cineva, dar de multe ori el se întâmplă involuntar. Dar e o capcana să-ți propui să joci extraordinar într-o seară și publicul să plece impresionat. Trebuie doar să-ți faci meseria foarte bine de fiecare dată și lucrurile se vor întâmpla de la sine. Spectatorul se va regăsi. E ca și cum ai merge la psiholog, numai că, în loc să povestești tu și să te eliberezi de niște lucruri, îți pui oglinda teatrului în față și, într-un fel, te cureți.
Și spectatorul?
El trebuie să se regăsească într-o măsură sau alta în problemele, dilemele, situațiile de pe scenă. Oamenii își doresc să fie emoționați. Drumul până la catharsis e lung, nu știu dacă și-l mai propune cineva, dar de multe ori el se întâmplă involuntar. Dar e o capcana să-ți propui să joci extraordinar într-o seară și publicul să plece impresionat. Trebuie doar să-ți faci meseria foarte bine de fiecare dată și lucrurile se vor întâmpla de la sine. Spectatorul se va regăsi. E ca și cum ai merge la psiholog, numai că, în loc să povestești tu și să te eliberezi de niște lucruri, îți pui oglinda teatrului în față și, într-un fel, te cureți.
Dar plictiseala când vine?
Pentru spectator, când actorul de pe scenă nu are nimic de spus. E un clișeu, dar ăsta este adevărul: la fiecare spectacol între spectatori și actori se creează o legătură. Dacă ții publicul în mână, nu se plictisește. Dacă-l scapi, foarte greu îl apuci și-l aduci înapoi în poveste. Dacă a pierdut o parte din poveste, pleacă năucit. Dar legătura se creează încă dinainte să intre actorul pe scenă, încă din clipa în care omul își pune costumul și se pregătește să plece la teatru. E deja alt fel de pregătire, există deja așteptări, există o energie diferită de cea pe care o ai înainte de acțiune. Și eu am altă energie când mă duc la teatru să repet. Legătura trebuie să existe deja când se trage cortina și trebuie să știi s-o abordezi. Și funcționează mult timp după ce s-a terminat spectacolul. Și conștientul, și subconștientul încă lucrează.
Te interesează opiniile criticilor de teatru?
Citesc destul de mult. Când e vorba de mine, sunt subiectiv, evident. Dar adevărul este că de la critica de teatru aștept mult mai mult decât oferă. Criticii au puterea imensă de a îndrepta lucrurile, de a deschide ochii unor oameni aflați pe un drum greșit, dar nu o folosesc. Sau de multe ori uită de ea. E mult mai frumos să atragi atenția asupra unui spectacol sau a unui fenomen, să creezi direcții, pe care acum teatrul românesc le-a pierdut pe alocuri. Iar critica de teatru are această imensă putere, de a contura o scară de valori. Citind, îmi dau seama de parti-pris-uri și cred că știu când nu e cum spune cronicarul. În loc să ne pierdem în răutăți și înțepături și să scriem o cronică în care să se vadă că suntem literați, mai bine să facem critică constructivă. Uneori, nu știu dacă e vorba numai de orgoliu, rămâne tristețea că produsul tău n-a fost înțeles, că el a fost judecat nedrept. După care îți zici „slavă Domnului că nu fac teatru pentru prieteni, pentru colegi și pentru cronicari, ci din cu totul alte motive!“
Critica de teatru are această imensă putere, de a contura o scară de valori. Citind, îmi dau seama de parti-pris-uri și cred că știu când nu e cum spune cronicarul. În loc să ne pierdem în răutăți și înțepături și să scriem o cronică în care să se vadă că suntem literați, mai bine să facem critică constructivă. Uneori, nu știu dacă e vorba numai de orgoliu, rămâne tristețea că produsul tău n-a fost înțeles, că el a fost judecat nedrept. După care îți zici „slavă Domnului că nu fac teatru pentru prieteni, pentru colegi și pentru cronicari, ci din cu totul alte motive!“
Spui că teatrul din România și-a pierdut niște direcții. Poți explica, te rog?
Am senzația că suntem într-o continuă căutare, că nu mai ajungem undeva. Sigur, e minunat să cauți forme și mijloace noi, deși de la antici încoace nimic nu mai e nou. Dar este nevoie ca teatrele de la noi să tindă spre, să lucreze concentrat cu un țel. Complacerea teatrelor mă întristează. Aș vrea ca teatrul din Bacău sau din Bârlad, zic, să-și dorească mult mai mult decât să facă spectacole pentru comunitate, de exemplu. Mai mult înseamnă certitudinea unor spectacole făcute de Victor Ion Frunză, un maestru de la care am învățat foarte mult, de Silviu Purcărete, de Andrei Șerban, creatori care au găsit o linie. La Brăila am lucrat cu regizori fabuloși, care m-au îmbogățit enorm, care mi-au dat din universul lor. Când veneau colaboratori la Brăila, aduceau altă energie și alte mijloace. Întâlnirile sunt extraordinare. Iar meseria se fură din mai multe părți. Mi-aș dori să lucrez și cu regizori tineri, nu numai cu marii creatori. Am impresia că am atâtea de făcut, dar că timpul care mi-a rămas nu-mi ajunge. Parcă mă aleargă din spate.
Print