Magia Ofelia Popii

Se reproşează adesea criticii româneşti că de multe ori îşi bazează afirmaţiile pe impresii… Am să pic cu bună ştiinţă, de data asta, în plasa pe care ţi-o întinde impresia personală, atunci când e vorba de un spectacol precum „Felii” după textul şi în concepţia Liei Bugnar, cu Ofelia Popii.

Vă amintiţi povestea din filmul „8 femei”? Un bărbat moare în mod misterios şi opt femei care îi trecuseră într-un fel sau altul prin viaţă îi „investighează” moartea. Acolo erau opt actriţe… În textul Liei Bugnar sunt şapte femei. Dar o singură actriţă… Şi tot un bărbat, ce moare, în mod misterios, în casa unei servitoare. Iar cele şapte femei, care, aşa cum spuneam, i-au trecut prin viaţă, se întâlnesc, se descoperă şi li se schimbă destinul după moartea lui. Povestea – excelent scrisă, de altfel, cu un simţ al replicii cum rar se întâlneşte în dramaturgia contempoarnă, cu o duioşie şi mai rară în aceeaşi dramaturgie preocupată exclusiv de subiecte „contemporane”, sau, mai exact de ceea ce e cel mai facil de înţeles prin „contemporan” – are meritul că dezvăluie, paliere sau „felii” de viaţă, de existenţă, cu un firesc niciodată căutat şi punând la dispoziţia actorului un text tulburător, din toate punctele de vedere.

Ca într-un mecanism ce nu poate fi oprit, moartea unui bărbat, despre care se sugerează că ar fi avut o funcţie publică importantă, căci familia este toată vânată de paparazzi, antrenează în aceeaşi existenţă vieţi care până atunci se dezvoltaseră separat. Iese la iveală drama unei familii în care soţia, abandonată de el după o operaţie la sân, devine alcoolică, fiica, dependentă de droguri, intră în comă, mama, trăieşte cu cinism lumea din jur, descoperindu-i toate dedesubturile, într-un monolog de o delicioasă ironie la adresa realităţii cotropitoare dominate despre sex şi ale lui (ne)plăceri… Rostind adevăruri care-ţi îngheaţă sângele în vene… de râs. Apoi servitoarea care-l iubeşte pe domnul…, asistenta medicală, cinică şi obosită, manichiurista cu fetiţa bolnavă care-i scotea domnului bătăturile, iar el îi dădea bani pentru medicamentele din străinătate pentru fetiţa cu dureri cumplite la coloană şi prietena din Niger a fiicei dependente de droguri…

Din cuvintele lor se ţese o plasă întreagă de relaţii şi se iveşte un portret, ca-n tehnica oglinzilor paralele, al lui Marcel, bărbatul care nu mai e, dar care e prezent în fiecare dintre ele, într-o asemenea măsură, încât dispariţia lui fizică le dinamitează întreaga existenţă. Cam asta ar fi povestea Liei Bugnar.

Ce se întâmplă pe scenă? Pe scenă, în decorul realizat de Dragoş Buhagiar, este Ofelia Popii. Şi acum mă întorc la impresii…

E greu, e aproape imposibil să scrii despre montarea Liei Bugnar şi despre ceea ce face Ofelia Popii în acest spectacol, fără să-i retrăieşti, aproape epidermic, prezenţa în scenă. Cele şapte femei sunt interpretate toate de Ofelia Popii. Care este în acelaşi timp şi concomitent toate la un loc şi fiecare dintre ele. Să spun că sfidează legile firii? Ar suna aproape patetic, dar îmi asum. Sfidează legile firii! Sunt momente în care intrările şi ieşirile ei din scenă opresc timpul în loc. Pe scurt, aş spune aşa. Pe uşă intră servitoarea şi în fracţiunea de secundă care urmează, pe aceeaşi uşă intră o altă fiinţă, soţia cea alcoolică… Şi chipul întreg, gesturile, gândurile, transformarea fizică petrecută aproape la vedere, într-adevăr sfidează legile firii. Tensiunile cresc cu fiecare scenă, se acumulează, actriţa jonglează cu dedublările, până la momentul în care în anticamera rezervei de spital unde fiica ei e în comă, Ofelia Popii schimbă rolurile la vedere: e soţia şi mama în acelaşi timp şi în acelaşi loc, fără paravan.

Vă amintiţi cuvintele din poveşti cu „s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat în…”. Ei bine, Ofelia Popii nu se dă de trei ori peste cap, dar, într-o clipă, tot ca-n basme, femeia cea gârbovă, doamna ce-şi plânge fiul cu cinism şi-şi veghează nepoata dându-i în cărţi, se răsuceşte şi se transformă în soţia cea mândră, frumoasă, strălucitor de frumoasă şi de nefericită. Poartă acelaşi haine, dar e altcineva, chipul i se modifică, trăsăturile bătrânei aplecată în baston se limpezesc şi capătă nobleţea şi tristeţea femeii care se teme că n-a fost iubită niciodată. Pentru ca din nou rolurile să se schimbe…

Cum arată scena. E desenată simplu de Dragoş Buhagiar. Un decor multifuncţional, cu uşi care se închid şi se deschid, iar în spate se ascund alte lumi, un zid cu ferestre stranii, şi cu cuvinte însăilate şi desenate cu scris de mână, printre care recunoşti frânturi de vorbe ale personajelor. Totul e ca o cutie magică, iar povestea începe cu Ofelia Popii în prima dintre cele şapte ipostaze, servitoarea în casa căreia moare domnul Marcel şi care îi tricotează şosete vorbindu-i… despre lume şi despre lumea de dincolo. Iar magia se extinde apoi, pe măsură ce planurile se multiplică, şi decorul slujeşte perfect atât jocului actriţei, cât şi intenţiilor textului… să învăluie şi să dezvăluie în acelaşi timp. E peretele care desparte două lumi. Şi, mai ales, ceea ce se vede de ceea ce nu se vede…

Vorbeam de impresii, sau de senzaţii. M-am răzgândit. Le-aş spune trăiri… În urmă cu vreo doi ani, la Teatrul Bulandra din Bucureşti a fost prezentat „Othello” în regia lui Eimuntas Nekrosius. Mi-amintesc exact senzaţia de la sfârşitul spectacolului. Semăna cu un soi de paralizie a simţurilor. Neputinţă de a aplauda, ca şi cum aplauzele ar fi sfâşiat vălul magic, neputinţă de a mă despărţi de lumea de pe scenă. Acelaşi sentiment l-am trăit acum, la Sibiu.