La sfârşitul săptămânii trecute la Sala ArCuB (de curând renovată) a fost invitat spectacolul lui Peter Schneider „My life with men… and other animals”, un one woman show cu Maria Cassi, una dintre cele mai îndrăgite actriţe din Italia. Iniţiativa face parte din proiectele ArCuB (unele dintre ele valoroase), care din păcate rămân de multe ori fără un ecou adevărat în rândul publicului…
Venit la Bucureşti la puţină vreme după încheierea Festivalului Naţional de Teatru în care spectacolele invitate din străinătate au exemplificat un anumit trend al Occidentului – vezi „Hey, Girl!” –, recitalul Mariei Cassi este un cu totul alt gen de propunere. Mai puţin „experimentală”, fără ca asta să însemne că e desuetă, urmărind mai evident succesul şi delectarea publicului, fără ca asta să însemne concesie… Aş spune că ceea ce au adus Peter Schneider şi Maria Cassi la Bucureşti este o montare deschisă, care se adresează oricărui tip de spectator – şi asta nu e deloc un minus – o poveste despre „devenire”.
Peter Schneider este recunoscut pentru Premiul Tony obţinut ca producător al spectacolului „Regele Leu”, una dintre cele mai renumite producţii de pe Broadway, şi pentru documentarul „Weaking Sleeping Beauty” realizat împreună cu Don Hahn, despre animaţiile Disney din perioada 1984-1994, lansat în acest an. Maria Cassi, în schimb, i-a fost elevă lui Jacques Lecoq şi apoi şi-a continuat studiile cu clovnul Pierre Byland, ceea ce şi-a pus amprenta puternic asupra stilului ei de joc, apreciat de presa internaţională drept o prezenţă ce aminteşte de Charly Chaplin şi Jerry Lewis – „un clovn fără nas roşu”.
Spectacolul cu care cei doi au venit la sala ArCuB e o poveste veselă şi tristă despre maturizare, despre călătorie, despre întâlniri, despre dezamăgiri, despre moarte… Punctată de elemente autobiografice. O oră şi jumătate de povestioare amestecate cu cântecele, în care Maria Cassi reface traseul unei vieţi, pornind din copilăria într-un oraş italian, în Florenţa (unde, de altfel, ea este fondatorul şi directorul artistic al unei companii care-i poartă numele şi al Teatro del Sale), trecând prin micile şi marile aventuri pe care le presupune un destin uman şi revenind în acelaşi oraş. Nu mi-am propus o cronică a spectacolului „My life with men… and other animals” („Viaţa mea alături de bărbaţi… şi alte animale”), ci mai degrabă să vorbesc despre câteva imagini sau despre energia pe care textul şi intrepretarea Mariei Cassi o transmit. Fără să poată fi cu adevărat comparate, „My life with men…” şi „Hey, Girl!” al lui Castellucci prezentat în FNT vorbesc amândouă despre maturizare sau despre devenire. Desigur, cu mijloace diferite, adresându-se unor publicuri diferite. Cu siguranţă că fanii lui Castellucci, regizor şi artist plastic (ca să nu spun regizor înghiţit de artistul plastic), vor fi deranjaţi de comparaţie. Dar cele două montări sunt exemplul perfect pentru două tendinţe importante ale teatrului acestui moment, şi anume cel care se adreseză aproape exclusiv unui filon al raţiunii care neagă vehement emoţia de alt tip decât raţională (chit că pare o contradicţie în termeni) şi celălalt, care preferă să rămână la emoţia să-i spun aşa… tradiţională. Amestecând cuvinte în italiană şi-n engleză – uneori şi-n română –, actriţa parcurge istoria unei vieţi, începând cu primul amor, primul sărut… care se sustrage educaţiei severe primite acasă, continuând cu iubirea, cu plecarea peste mări şi ţări, într-o lume prea mare pentru o fiinţă prea fragilă, care învaţă totuşi să supravieţuiască şi să poarte fuste scurte… care descoperă America, dar nu se lasă cucerită de ea. Şi care se întoarce la ea însăşi şi la Italia. Nimic spectaculos (în sensul în care este înţeles termenul acum) în spectacolul lui Peter Schneider, doar actriţa faţă în faţă cu publicul, muzica, textul şi câteva proiecţii scenice. O duioşie cu totul specială, transformă tipul de comic pe care ea-l practică într-un soi de tristeţe dulce-amară, extrem de potrivită cu mesajul pe care îl transmite în final: „vei muri”… Este lecţia care i-a fost predată fără încetare încă din copilărie, dar pe care n-o înţelege decât la final într-o cameră inundată de lumină, de arome bune de mâncare şi de flori…
Print