Maria Filotti şi “drumul către natural”

Acum 55 de ani se stingea din viaţă actriţa Maria Filotti, în timp ce se turna filmul “Citadela sfărâmată”, după Horia Lovinescu, în care juca rolul Adelei. Puţină lume mai ştie azi că ea a fost una dintre cele mai bune actriţe de la noi, o perfecţionistă deschisă la nou. În ultimii ani volumul ei de memorii, intitulat “Am ales teatrul”, a primit o nouă ediţie, una care include fragmentele cenzurate la prima apariţie a cărţii, în 1961.

Alegând să lase de o parte anecdotica din lumea nemiloasă a Thaliei, inclusiv luptele de culise, declarate sau tacite, actriţia şi-a rememorat existenţa sub semnul interogaţiei, căutând să discearnă ce s-a aflat dincolo de o întâmplare sau alta. Cu adevărat inteligentă, Maria Filotti a întruchipat coabitarea fertilă dintre luciditate şi temperament. „Teatrul de pe vremuri avea tendinţa nefastă de a închide pe actor în carapacea unei formule”, îşi amintea actriţa. Iar ţie, e drept, îţi vine să te întrebi când nu a avut teatrul această tendinţă.  Evitarea formulei a fost un principiu pe care l-a urmat cu convingere. Pe de altă parte, şi soartea a fost de partea ei, dându-i roluri dintr-o gamă diversă: de la Fedra, Arkadina din „Pescăruşul”, regina Angliei, împărăteasa Bizanţului sau „dama cu camelii” la Zoe din „O scrisoare pierdută” şi la Veta din „O noapte furtunoasă”. A mers pe „drumul spre natural”, expresia prin care sintetiza evoluţia artei actorului de-a lungul timpului. În 1919, deja profesoară la Conservatorul de Arta Dramatică, unde iniţial o înlocuise pe Tony Bulandra, a elaborast un curs de mimică, pentru prima data acceptat în România, în sprijinul celor care merg pe „drumul spre natural”. Convingerea ei că observaţia este vioara întâi în „munca actorului cu sine însuşi”, ca să folosesc celebra sintagmă a lui Stanislavski, nu e departe de teoria profesată, cu veacuri înainte, de Denis Diderot în „Paradox despre actor”.  Iată cum explica Maria Filotti: „Actorul trebuie să fie un mare observator al altora, care să ştie să privească oamenii din jur (…) şi, când va avea ocazia, să ştie să întrebuinţeze acest material de observaţie. (…) Dar tot atât de preţios este să ştie să se observe pe el însuşi, în reacţiile sale faţă de împrejurările diferite ale vieţii. Şi pentru aceasta e bine să fi simţit şi să fi trăit cât mai mult, ca sa poată regăsi o cât mai bogată gamă de sentimente şi să le retrăiască în personajele ce le întrupează pe scena, dând accentul just bucuriilor şi durerilor sale.”

Copilăria şi adolescenţa, cu lecţiile de greacă şi spectacolele improvizate, în care juca mai ales roluri masculine, meditaţia despre teatru şi actorie fac casă bună cu înregistrarea mersului unei istorii tulburate (evenimentele din 1907, urmările Primului Război Mondial etc.). Predomină însă firea interogativă, un mare atu al unei actriţe care respinge turnul de fildeş, mizând pe implicarea permanentă în viaţa teatrului şi astfel devenind delegata actorilor români la congresele Societăţii Universale de Teatru de la Paris, Londra, Viena, Moscova.
„Veşnic sunt nemulţumită de mine” , iată starea care a ajutat-o pe artista născută în 1883 în satul brăilean Batogu să urce pe scenă, după absolvirea Conservaturului, în ciuda împotrivirii tatălui, alături de Marioara Ventura, Constantin Nottara, soţii Bulandra, Aristizza Romanescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Silvia Dumitrescu, Clody Bertola (care i-a fost studentă), Tantzi Cocea etc.
Îmblânzit prin luciditate şi spirit cuprinzător, talentul actriţei a creat multe roluri de anvergură. La montarea spectacolului “Pariziana”, după Henry Becque, în care o juca pe Clotilde, în noiembrie 1929, Mihail Sebastian scria astfel în cronica din „Cuvântul”: „Şi-a construit rolul patetic, cu resurse de comediană mare, făcându-ne să uităm tot ce ar fi fost fals şi vechi. A creat o femeie. A schiţat un caracter. A descoperit un umor ascuns, a făcut să stralucească o replica ştearsă. Încă un mare succes al unei artiste mari.”

În faţa istoriei

Maria Filotti nu s-a închis niciodată în turnul de fildeş, ci a ales să trăiască în vâltoarea vieţii sociale, la cheremul unei istorii deloc blânde. În 1916, a văzut Iaşiul transformat în „umbra tristă a oraşului liniştit şi cald”, în 1937 a trecut printr-o pensionare prematură şi, după a doua conflaraţie mondială, a apucat o etapă nefastă, în care teatrul devenea mai mult afacere decât artă. A urmat, în perioada 1939-1949, experienţa de la Teatrul din Sărindar, devenit Teatrul „Maria Filotti”, neocolit de bombardamentul din aprilie 1944. Iar apoi artiştii au ajuns unelte ale ideologiei de partid şi proprietate a Statului, ca şi teatrul însuşi. Repertoriul, aşa cum l-a descris Maria Filotti, o atestă: „Aşadar englezi şi americani, zero. De autori ruşi sau sovietici nici nu se putea pomeni. (…) Pentru a juca autori francezi, trebuia să fie trecuţi prin ciurul cenzurii, care să constate că au strămoşi garantat arieni, ceea ce nu era întotdeauna posibil. Dacă nu era vorba de un autor jucat la Paris sub ocupaţie, nu puteai oferi cenzurii nici o garanţie. (…) Ce mai rămânea? Fireşte, rezervorul pieselor italiene. În ceea ce priveşte autorii italiani nu se punea problema originii rasiale, un autor jucat în Italia constitutind pentru autorităţi o garanţie suficientă. În sfârşit, producţia italiană de teatru din acei ani a constituit un rezervor de tendinţe învăluite protestatare împotriva ideologiei regimului fascist, tendinţe desigur indirecte şi foarte atenuate, dar totuşi existente, şi care făceau ca aceste piese să fie mai aproape de sentimentele publicului nostru.”
Pe lângă roluri de neuitat şi pe lângă o carieră pedagogică de treizeci de ani, actriţa a lăsat în urmă acest volum de memorii neîncheiat şi un apartament care a devenit muzeu, găzduind acum o expoziţie de obiecte personale (Bucureşti, str. Vasile Pârvan, nr. 12). În splendida lui clădire, teatrul din Brăila îi poartă numele.

Print

Un Comentariu

  1. cristina cernopolc 31/03/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.