Marius Turdeanu: Teatru fără generozitate nu există

Marius Turdeanu este actor la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, unde poate fi văzut în această stagiune în spectacole precum „Ispita Cioran”, regia Gavriil Pinte, „D’ale Carnavalului”, regia Silviu Purcărete, „Insula”, regia Vlad Massaci sau „Opinia publică”, regia Theodor Cristian Popescu. În spectacolul „Ispita Cioran”, care se joacă în tramvaiul ce leagă Sibiul de Răşinari, Marius Turdeanu deţine rolul titular: un Emil Cioran care se întoarce în paradisul copilăriei. Despre teatru şi despre ispite, am stat de vorbă într-o dimineaţă, în Târgu Mureş, oraşul în care Marius Turdeanu a absolvit Facultatea de Teatru şi pe scenele căruia a jucat roluri importante, precum cel din „Overdose”, în regia Alinei Nelega, sau „Hoţii” în regia lui Cristi Juncu.

Cum începi anul 2012? Să glumesc şi să te-ntreb dacă aştepţi sfârşitul lumii?

Sfârşitul lumii? Nu. De fapt, în fiecare an e câte un sfârşit al lumii, în câte-o zi. Sunt, cred, într-un prag al vieţii mele în care sunt semne că încep să mă armonizez cu mine. Multă vreme m-am chinuit să găsesc o pace. Ăsta era unul din marile mele defecte. Pierdeam multă energie pentru nimic, iar acum cred că am început să capăt o maturitate, probabil şi pe fondul unor lucruri bune care mi se întâmplă. Pot să spun că încep anul cu mai multă nevoie de a nu pierde timpul în zadar şi cu mai multă nevoie de linişte.

Dar un actor n-are nevoie de tulburări?

O, da! De multe ori le pun pe seama asta. Dar nu se poate să fii chiar aşa, înainte de orice spectacol. De exemplu, în „Ispita Cioran”, când se apropie ora, am senzaţia că nu o să pot. Mi-e o frică îngrozitoare. Şi am un ritual. De fapt, la fiecare spectacol am alt ritual. Dar la Cioran, e puţin altfel… Întâi mergem la teatru, se face o repetiţie, şi atunci am senzaţia că mă sufoc. Încep să mă gândesc la toate posibilităţile. Ce mă fac dacă, de exemplu, nu mai merge tramvaiul? Şi s-a întâmplat să se oprească tramvaiul, să meargă în gol. A fost odată o ploaie torenţială şi nu mai pornea tramvaiul. Şi, totuşi, a fost ok… Am găsit o soluţie. Şi aici voiam să ajung: că există o foarte mare diferenţă între pragul ăla psihologic dinainte de spectacol, când mă simt atât de mic şi sunt sigur că de data asta, Dumnezeule, n-o să pot. Şi, pe urmă, totul se schimbă când intrăm în maşina care ne duce la tramvai, e un traseu pe care l-am făcut de atâtea ori, pe urmă ajungem în pădurea aia. În timp ce Gavriil (Pinte, n.r.) vorbeşte cu toată lumea, dă indicaţii, eu fac o plimbare… Şi de-acolo poate să se întâmple orice, absolut orice! La urma urmei, nu ştiu dacă e o mare minune sau e vorba de un spectacol şi un rol bine structurate. Când ai un rol bine făcut te simţi sigur.

Dar atunci când eşti, acolo, pe scenă e o formă de minune?

Da, cred că e o formă de minune. Uite, prin spectacolul ăsta m-am împrietenit cu Cioran. Şi am descoprit nişte lucruri înspre minunea de care spuneai… Am intrat pe alte căi în viaţa omului ăsta… Se terminau repetiţiile şi eu mergeam cu bicicleta şi mă plimbam prin Răşinari. Şi-mi spuneam: deci aici a trăit… N-ai cum să nu-i simţi energia. Ştiam poveştile despre copilăria lui. Ştiam despre cimitir, de toate. Dar am preferat să le simt. Când nu aveam repetiţii, mergeam pe Coasta Boacii. Când sunt în tramvai şi spun „Coasta Boacii”, eu o ştiu, o văd şi e extraordinară. Am fost acolo! Sunt unele locuri care au o vibraţie anume, precum platoul de la Babele sau Branul, iar Coasta Boacii e una dintre ele… Cred că există o vibraţie a locului pe care el a simţit-o şi a descris-o. Şi cumva, nu ştiu cum, tot el mi-a deschis mie nişte căi… şi am simţit că-i semăn într-un fel. Eu sunt un om al pământului. Nu aş putea supravieţui într-o metropolă.

El a supravieţuit… De ce spuneai că semeni cu Cioran?

Legătura asta cu pământul pe care e clar că a avut-o şi după care a tânjit. Cu fii-miu, de câte ori am ocazia îmi place să mergem cu cortul, să stăm în pădure, îmi place stilul ăsta de viaţă sălbatic. Asta mă încarcă cel mai mult. Pe de altă parte, eu şi Cioran suntem în aceeaşi zodie, am descoperit un alt Berbec căpos… Şi, într-un fel, fără să le teoretizez, am toate frământările lui. Mi s-a părut foarte normală, când am repetat la spectacol, dualitatea lui, să încerci să scoţi din tine tot, ca să poţi respira cu tine. De fapt, asta a făcut el. „Am pus în cărţile mele tot ce-i mai rău în mine”. E o terapie, nu? Şi semănăm până şi la povestea cu bicicleta… Acum, prin Gavriil, am aflat despre el lucruri mai puţin cunoscute. Cum ar fi că, în Franţa, îşi lua bicicleta şi mergea şi colinda zile şi săptămâni întregi prin toată ţara. Şi eu am bătut toată ţara cu bicicleta. Îmi doresc la un moment dat să-mi iau doi ani de zile concediu şi să plec să străbat lumea cu bicicleta. Poţi să-ţi faci treaba ani întregi şi să ajungi la un moment dat la finish, să te uiţi înapoi şi să zici: „Măi, dar asta nu e viaţă!”. Asta cred că e adevărata cunoaştere, să colinzi lumea, să descoperi oameni, locuri, mai ales în ţările foarte sărace, oamenii sunt atât de frumoşi şi atât de primitori… Pe mine fascinează asta: a pleca, a umbla, a nu veni… De altfel, am şi plecat de-acasă de două ori. O dată, când m-am îndrăgostit şi am aflat că ea m-a trădat. Eram orgolios de-atunci, orgoliu rănit… la 16 ani.

Există orgolii în iubire?

Nu cred că trebuie să existe. Sunt doar din cauza alambicării creierului nostru. Iubirea e o întâlnire superbă, ca şi teatrul. Pentru mine sunt cele mai importante.

Spuneai că Cioran punea în cărţi partea cea mai rea? Tu ce parte din tine pui în teatru? Pe cea mai rea sau pe cea mai bună?

Mă consider foarte norocos că am meseria asta. Am avut angoasele mele, dureri peste care treci foarte greu. Dar când ai o meserie ca asta, poţi să bagi mâna şi scoţi tot ce-i rău. E o meserie foarte parşivă. Tot ce ţi se întâmplă, bun sau rău, poţi să foloseşti ca instrument. De-aia cred că un actor fără o experienţă de viaţă nu există. Şcoală, chestii, meserii, ok, dar mai trebuie ceva… Şi ceva ce am descoperit acum, vorbind cu tine, e că teatrul e terapia mea ca să ajung la echilibrul de care vorbeam înainte. Nebunia e frumoasă, nu?! E superbă. Normalitatea e plictisitoare… Dar totul e să controlezi nebunia. Atunci când n-o poţi controla e o boală. Iar prin teatru poţi face asta.

Cioran, teoreticianul, sugativa a tot ce e rău în lume, se vindeca prin scris. Eu pot să-ţi spun că am trecut prin chestii foarte grele, care m-au întărit. Acum mă simt consolidat.

Şi cu Dumnezeu cum eşti?

Într-o relaţie foarte personală. Şi foarte dependentă… Fără să fiu un om care merge la biserică. La Bran, când eram mic mă ducea bunica. Şi eu mă plictiseam, erau atâtea reguli… Pe-atunci Dumnezeu era o chestie strictă, cineva care te pedepseşte. Nu! Dumnezeu e ceva atât de frumos! Are umor… Eu glumesc cu el. Şi asta îmi dă armonie. Şi înainte de fiecare spectacol îmi întinde o mână. Câteodată mă simt foarte vinovat că uit să-i mulţumesc, după…

Avem o relaţie foarte faină. Ne mai şi certăm. Dar tot timpul sunt convins că ştie El de ce. Mi s-a dovedit că atunci când m-am încăpăţânat în ceva, de fapt era un drum bun cel pe care mi-l arăta El. Eu eram bou! Şi după una, două, trei din astea deja ştii ce şi cum. Când dai de greutăţi, ai nevoie de ajutor. Şi-L chemam. Şi venea. Nu ştiu exact cum m-a ajutat, dar a fost acolo şi am ajuns la o relaţie fericită.

Dar când eşti pe scenă, nu simţi că aluneci înspre cealaltă zonă niciodată?

Ba da, dar cu permisiunea Lui. Oricât de demonic ar fi – şi e demonic! – dar e atât de fain demonicul ăla că nu poate să fie al demonului. E o dedublare acolo. Există un control în demonicul ăsta. Dar de multe ori costă cumplit…

Cu ce plăteşti?

Cu psihic…

Şi ţi-e frică?

Înainte de spectacol mi-e frică. Uneori, când unui coleg nu-i merge bine, ieşi terminat din scenă. Eu nu cred în teatrul în care nu funcţionează o echipă. Iar dacă unul are o zi proastă, atunci simţi nevoia să-l ajuţi. E chestia aia: „Hai cu mine! Vino, eu astăzi mă simt bine!” Şi nu cred că există artist mare fără să aibă generozitate. Fără asta n-ai ce căuta. Poţi să ai talent, poţi să ai orice, dar teatru fără generozitate nu există. Ori te usuci, ori te înrăieşti. Deci înainte de spectacol, mi se face frică şi cred că n-o să pot. Dar între timp am învăţat că emoţiile alea sunt bune şi ştiu că orice vine e bine că vine. Mor de frică, foarte bine, cu asta intru, asta mă duc şi aplic. Dacă nu mi-e frică, ăsta e un semn de alarmă… Dar orice aş fi făcut înainte să intru pe scenă, nimic nu mai e valabil după ce am făcut primul pas. Mă tot gândeam: Ce e concentrarea? Că tot auzi: concentrează-te! Nu ştiu. Eu mă uit în jur, cu ce e îmbrăcat un om, cum arată altul, cred că asta e concentrarea… Şi pe urmă intru. Perfect! Şi acolo să vezi ce fain e…

Cum ţi-a venit ideea să faci teatru?

E atât de absurd şi banal! Eram în Braşov. Am plecat la prietenul meu Sandu, să-l iau afară. Şi maică-sa l-a chemat la masă. Eu am rămas puţin singur în camera lui. Eram în clasa a XI-a. Şi brusc am început să mă gândesc: „Băi, vine clasa a XII-a. Ce mă fac eu?!” Eram pe un fotoliul ăla cu o pătură pe el şi era un televizor care mergea. Şi atunci am început să mă gândesc. Chimie nu vreau, aia nu vreau… Ce să mă fac? Şi mi-a venit aşa un gând: actor. „Măi, dar stai, că eu am trac.” Şi aveam un trac îngrozitor. Eu n-am fost la grădiniţă, să spun poezii, eu am copilărit la Bucea, la bunici… Aveam trac şi la şcoală, n-am putut să zic o poezie. Şi, totuşi, stând la el în casă, ăsta a fost gândul… A doua zi m-am dus la Şcoala Populară de Artă, la dna Roxana. Şi am întrebat-o ce să pregătesc. Mai fusesem la teatru doar atât cât să-mi pice gândul ăsta. Am văzut afişele pe pereţi, repetau ceva, mi s-a părut foarte interesant. Şi ea mi-a zis să spun o poezie. Habar n-aveam. Am întrebat dacă nu pot să citesc. De emoţie îmi fugeau rândurile. Dar dna Roxana a zis să vin. Şi după aia lucrurile au început să existe. Am luat premiu de interpretare la Lugoj. Teatrul era un refugiu, probabil. Pe mine nu mă poţi face să învăţ ceva forţat. Dar dacă îmi place, merg până la capătul lumii. Şi în meseria asta, uneori mă forţez să mă duc până la limită, chiar dacă nu-mi place. Dar, deşi în cele mai bune cazuri reuşesc, e o oboseală cumplită.

Pe urmă, la sfârşitul liceului am făcut un spectacol după un text al unui coleg… Înainte să fac armata am fugit de-acasă a două oară… Ştii ce voiam eu să fac? Să fug în America şi să mă fac actor! (râde) Şi am plecat de-acasă cu Sandu. El voia să se facă muzician, nu actor. Şi am zis că nu vrem să mergem cu vaporul, că se întâmplase atunci şi-i aruncaseră pe unii peste bord. Aşa că am hotărât noi să mergem până în America pe pământ. Ce înseamnă asta? Rusia, Alaska… Mergeam la bibliotecă, luam cărţi, făceam trasee. Acum ştiu geografia Rusiei perfect. Ştiu Alaska, ştiu obiceiuri de acolo, ştiu ce înseamnă generozitatea la ei. Să-ţi dea soţia să te culci cu ea… Vezi ce înseamnă diferenţele de cultură? De-asta vreau eu să colind lumea. Că trăim într-un singur loc şi credem că asta e viaţa. Nu e asta viaţa!

Şi până unde aţi ajuns?

Povestea e lungă. Am fost plecaţi două luni. Maică-mea, săraca, nu ştia nimic, că era plecată în Germania. Şi am lăsat bilet la bunica sub plapumă, că am plecat în America. Am fost să-l iau pe Sandu din Braşov. Au fost probleme cu actele… Dar înainte de plecare am stat trei zile ascuns în cort. Şi mă uitam la bunică-mea cum merge să dea mâncare la porc. Ei bine, şi-am plecat. Prin Rusia. M-a marcat chestia asta şi m-a format. Armata n-a fost nimic pe lângă astea două luni în Rusia. Au fost una din şcolile vieţii mele. Eram nişte copii care visau să întoarcă lumea. Strânseserăm luni întregi bani pentru plecarea asta. Nu-ţi imagina că aveam actele în regulă… Şi ne-am strecurat noi, dar la un moment dat am ajuns la o graniţă militară. N-am înţeles multe din locurile ale. Te urcai în tren şi trenul mergea parcă fără oprire. Şi, cu cât ne îndepărtam, şi el, şi eu, voiam să ne întoarcem acasă. Dar nici unul dintre noi nu avea curaj să-i spună celuilalt. Eram doi bărbaţi, care pregătiseră plecarea asta timp de un an. Cum să te întorci acasă? Şi mi-aduc aminte de tren şi de peisaj. Mergeai la infinit. Peisajul se schimba, oamenii, se schimbau, nimic nu mai semăna, mestecenii ăia… Aveam senzaţia că mergem în gol. La Kiev ni s-au furat banii. În gări, veneau jandarmi care dădeau în oamenii care dormeau. Mă uitam să văd cum sunt îmbrăcat, să nu par obosit, să nu par ultimul om… Iar în Moscova sunt foarte multe gări. Din hieroglifele alea nu înţelegeam nimic… Încercam pe cât posibil să nu stăm în gară, că era o atmosferă îngrozitoare. Şi ne îmbărbătam unul pe altul, dar nici unul nu credea ce spune. Şi la o graniţă militară ne-au întors. Eram noi şi un bătrân cu-n sac. Dar eram într-un asemenea hal de oboseală, că în clipa aia nu mai conta nimic, nici dacă ne împuşcau. Când m-am întors m-am apucat de actorie… Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat atâtea, mă simt bogat. Şi nu regret absolut nimic. Sunt multe lucruri pe care nu mi le-a dat.

Ce nu ţi-a dat?

Ce i-am cerut. O prostie probabil… Nu mi-a dat multe. Dar a ştiut de ce nu mi le-a dat. Sau a ştiut de ce mi le-a luat. Dacă am vreun merit e că mă simt consolidat, puternic şi foarte dependent de o armonie.

Ce te poate dezechilibra?

Răutatea. Iert prostia, iert orice, dar pentru răutate nu am arme.

De ce ai ales Târgu Mureş ca să faci actoria?

Aşa s-a întâmplat. Am aflat că la Mureş ia clasă Cornel Popescu. Şi de-asta am venit. Şi am avut nişte profesori extraordinari aici. E o meserie grea. În care, dacă clachezi de câteva ori, rişti să nu te mai poţi stabiliza. E o meserie cu multe orgolii. Am colegi care plâng că nu pot şi asta-i frământă. E foarte frumos. Eu din facultate n-am ieşit mai talentat… dar am ieşit cu o etică profesională extraordinară şi pentru asta le mulţumesc profesorilor mei. Meseria asta, dacă o iei doar aşa ca pe-o joacă sau ca pe-o chestie boemă, nu ajungi nicăieri. Eu nu sunt ordonat, dar asta e zona în care sunt şi ordonat, şi harnic. Iar dacă simt că pierd teren mă stresez groaznic şi trebuie să recuperez. Mi-e frică să nu mă prindă ACEL moment cu temele nefăcute.

Ce-i trebuie unui actor ca să fie actor?

Experienţă de viaţă. Şi o putere anume.

Ţi se întâmplă să minţi pe scenă?

Când eu nu mă cred pe mine atunci mint. Şi nu cred că există actor căruia să nu i se întâmple asta. Iar când nu mint mă simt atât de bine că sunt acolo… E foarte obositor când minţi. Cinci minute de stat pe scenă te doboară. Pentru că nu eşti acolo, pentru că nu ştii ce să faci cu tine.

Şi atunci trebuie sau de ce accepţi astfel de proiecte în care nu crezi?

Ăsta e unul dintre motivele pentru care am vrut eu să mă simt liber şi neinstituţionalizat. Dar nu ştiu dacă-ţi permiţi asta în România. E adevărat că e o chestie pe care ţi-o şi câştigi. Dar în România e un stres foarte mare să poţi fi liber, să alegi proiecte, să joci doar în ce vrei. Nu se poate…

 

 

Print

Un Comentariu

  1. ioana 25/02/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.