Matthias Langhoff: Cel mai contemporan dintre contemporani este Shakespeare

În lunga sa carieră internaţională, începută la Berliner Ensemble, regizorul german Matthias Langhoff le-a acordat o atenţie deosebită marilor clasici din istoria teatrului. A pus în scenă numeroase spectacole după anticii greci, Shakespeare, Cehov, Ibsen, Brecht, Büchner şi mulţi alţii.

La ediţia din 2010 a Festivalului Naţional de Teatru desfăşurat la Bucureşti şi încheiat duminică seara, a participat şi spectacolul „Măsură pentru măsură”, de W. Shakespeare, pe care Matthias Langhoff l-a realizat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Înainte de una dintre cele două reprezentaţii care au avut loc la Teatrul Bulandra, am avut un scurt dialog cu regizorul.

Cum a luat naştere acest proiect?

Lucrurile s-au întâmplat foarte simplu. Tompa Gabor, directorul Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca, m-a invitat de multe ori să montez acolo, după ce am văzut mai multe spectacole ale acestei trupe. Şi la Bucureşti, şi la Cluj au primit invitaţie două spectacole ale mele, acum ceva vreme. La Cluj am descoperit actori extraordinari. M-am bucurat şi am acceptat cu mare plăcere oferta de a lucra cu ei, chiar dacă actorii vorbeau maghiară. Vorbitorii de maghiară sunt cei mai buni actori… români!

Montaţi piese de Shakespeare de ani buni. De ce aţi ales acum, în 2010, „Măsură pentru măsură”?

Sunt foarte legat de Shakespeare. Ori de câte ori vreau să spun ceva despre lumea care mă înconjoară, despre timp, despre lucrurile importante din viaţa omului, găsesc o piesă de-a lui şi-o pun în scenă. Cât despre „Măsură pentru măsură”, este un text pe care mi-am dorit dintotdeauna să-l montez. Înainte de acest spectacol, am făcut un „Hamlet” („Un Hamlet-Cabaret”, Théâtre Dijon Bourgogne, Odéon-Théâtre de l’ Europe, 2009 – n.red.) Dreptatea şi nedreptatea, puterea şi slăbiciunea mă interesează ca teme. Într-o lume în care se face diferenţa între târfe şi călugăriţe, între judecători şi răufăcători.  E vorba despre text greu de categorizat, care este şi comedie, şi tragedie, iar în asemenea caz rezultatul depinde foarte multe de actori. Pentru un regizor e foarte important să cunoască de la început trupa şi să-şi dea seama ce piesă ar putea lucra împreună cu plăcere. Mi s-a părut că nu pot vorbi despre toată România, pe care n-o cunosc, însă la Cluj mi s-a părut că realitatea locală seamănă cu cea din piesă.

Cât de reprezentativ este acest spectacol pentru creaţia dvs.?

Personal, încerc să nu-mi formez un stil anume, spre deosebire de alţii foarte înclinaţi să procedeze astfel, care văd în stil o chemare. Nu am un anumit spectacol pe care să-l consider o carte de vizită. Fiecare spectacol e altul, fiecare perioadă înseamnă altceva, oamenii cu care lucrez sunt mai mereu alţii. Cel mai tare mă sperie ideea că m-aş putea repeta.

Am plecat din Germania din mai multe motive, unele dintre ele de natură politică. Mi-am părăsit ţara natală şi pentru că mi-am dat seama că repet propoziţii pe care le-am spus cu o zi în urmă, că deja încep să repet lucruri. Mi-am zis că trebuie să trăiesc într-o altă limbă ca să învăţ să gândesc din nou.

Este vorba despre un Shakespeare foarte brechtian, cum susţin unii spectatori care au văzut „Măsură pentru măsură”? Efectul de distanţare joacă vreun rol în montarea dvs.?

O astfel de tradiţie există de dinainte de Brecht, care a spus, pe bună dreptate, că tot ce face este să încerce să-l continue pe Shakespeare. Brecht a afirmat că teatrul lui urmăreşte doar ca actorii să înveţe să joace Shakespeare. În sensul acesta, sunt la fel de brechtian ca şi prietenul şi fostul coleg Heiner Müller. Oamenii care au impresia că e un spectacol brechtian au, probabil, o părere foarte clară despre ce înseamnă Shakespeare. Shakespeare era şi ce făceau Brecht în teatru, dar într-un mod mult mai deschis, chiar dacă, din cauza vremurilor, a mers şi într-o direcţie ideologică. Epoca l-a obligat să-l ducă pe Shakespeare în ideologie.

Acum pe mine mă interesează exact să mă îndepărtez cât mai mult de orice ideologie şi teorie şi, cu Shakespeare, nu e nicio problemă.

În câteva cuvinte, cum arată aventura dvs. regizorală cu Marele Will? De unde aţi plecat şi unde aţi ajuns?

Să vă povestesc ceva. Vin dintr-o familie de oameni de teatru, drept pentru care nu m-a interesat teatrul mai deloc. Mi se părea plictisitor şi prostesc. Probabil şi pentru că mi se părea că tata se pricepe mult mai bine decât mine. Drumul era trasat. Aveam un laborator, voiam să fac chimie, la 17 ani mă înscrisesem deja la universitate. Şi apoi am văzut „Regele Lear”, montat de tata. Azi pot spune că tata a fost un regizor extraordinar şi că am învăţat foarte multe de la el. Dar la Shakespeare nu se pricepea. Am văzut spectacolul acela, el a lucrat asupra mea… M-am dus în multe, foarte multe seri să-l revăd nu cu o naivitate prostească, ci mereu cu sentimentul că mai am ceva de aflat, că mai rămâne ceva de descoperit.  Nu că m-aş fi dus cu speranţa că într-o seară poate n-o să moară Cordelia. Acesta a fost începutul. Am renunţat la tot şi m-am apucat de teatru. Mi-am căutat propriul drum, am studiat, am vrut să nu cumva să mă prostesc în domeniul meu, să evit riscul cel mai mare – teatrul te poate prosti! Când văd că se apropie o perioadă susceptibilă de o pauză de gândire, mă apuc de o piesă de Shakespeare.

Ce înseamnă teatru de calitate?

Greu de spus. Oricum, teatrul se schimbă în fiecare zi. Acum, de exemplu, am o dorinţă şi o speranţă care nu ştiu dacă se vor împlini. Mă gândesc la peşterile de le Lascaux, sălaşul unde strămoşii noştri preistorici s-au ascuns şi pe care, în acelaşi timp, l-au admirat. Ei vânau animalele reprezentate în peşteră, dar le şi admirau. Şi uneori ele îi omorau. Pentru mine, teatrul ideal ar fi un asemenea spaţiu protejat, unde poţi să  lucrezi cu ce te înspăimântă, unde nu trebuie să ignori lucrurile care te înfricoşează, să nu închizi ochii.

Dramaturgia contemporană nu vă trezeşte interesul?

Mare parte din viaţa mea am făcut teatru în spaţiul germanic. Am creat împreună cu Heiner Müller, de exemplu. Când am plecat din Germania, am simţit foarte acut că teatrul contemporan presupune o foarte bună cunoaştere a limbii în care e făcut şi a realităţii pe care ea o exprimă. Nu am putut stabili o relaţie creatoare cu dramaturgii francezi. Ceea nu înseamnă că textele lor mi se par a priori proaste. Numai că simt că ei trăiesc altceva decât trăiesc eu. Poate că este cel mai bine ca zona aceasta să fie abordată de francezi. Cel mai contemporan dintre contemporani este, din punctul meu de vedere, Shakespeare.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.