Livia Dimulescu
Revista Yorick vă invită să scrieţi teatru. Cele mai bune trei texte primite până la sfârşitul verii vor fi premiate cu câte un pachet de cărţi din colecţia Yorick: „Shakespeare, lumea-i un teatru”, antologie realizată de George Banu, „Teatrul de artă, o tradiţie modernă”, volum coordonat de George Banu şi „Teatru. Singurătate, meşteşug, revoltă”, de Eugenio Barba.
(Partea I)
Personaje:
Doctorul
Lucica
Iarba Proaspata
Veverita
Copacul
Socrul
Silvia
Andrei
Scena 1
– Domnule doctor, mi-am pierdut frunzele.
– Cine esti dumneata?
– Sunt Copacul din gradina spitalului. Copacul pe langa care treceti si nu-l vedeti. Nu stati de vorba…
– Stau de vorba cu pacientii.
– Care pacienti?! Cu Iarba Proaspata? Cu Veverita de la salonul 4?!
– Cu ei…cu altii. Sunt pacienti in tot spitalul. Pe trei nivele…
– Domnule doctor, nu vreau sa mai dorm in pat cu Iarba Proaspata. Ma gadila! Si eu sunt batran, chel,…nu am nicio frunza….A venit toamna.
– Iarba Proaspata te insenineaza. S-apoi e pasnica, blanda, generoasa.
– E prea generoasa. Ma plictiseste. Zice ca sunt arogant, artagos, ca am pielea grunjoasa.
– Fii si dumneata mai tolerant. E bine sa avem prieteni.
– In spital, ma rog, aici la noi la clinica, toti suntem prieteni. Zambim unii la altii…si nu e bine.
– De ce nu e bine?
– Zambesc, spre exemplu, si la Veverita. Or, nu-mi place. Nu vreau sa-mi placa toti colegii din spital. Nu-mi plac nici infirmierele. Imi ranesc coaja, sangerez, supurez…chicotesc pe seama noastra. As vrea sa stau intr-o rezerva.
– Un copac solitar. O rezerva, la noi, n-are ferestre, n-are lumina de-afara, nu ti-ar mai creste frunzele in veci.
– Ba, daca ma uit bine la mine, la subsuori, parca am ceva potential.
– Copacii, natura toata, au nevoie de soare, de lumina. O sa te chircesti si mai mult.
– Domnule doctor, am obosit sa se catere Veverita peste crengile mele. Nerusinare. N-are pic de bun simt. Sunt copac ancestral, cu lemn de esenta fina, rara. Am coroana bogata. Suport carduri de pasari primavaratice. Suport Iarba Proaspata care se alina la piciorul meu, dar Veverita e prea energica pentru mine. N-are astampar, isi face culcus in pielea mea, in lemnul meu, ma raneste. Una peste alta, nu comunicam. Eu…stiti si dumneavoastra, sunt contemplativ. Imi place sa reflectez, sa privesc si sa ating norii…or ea, e prea primitiva.
– Veverita, dupa cum stii, a dus o viata destul de grea. A muncit din copilarie. N-are scoala multa, dar cu simtul practic s-a descurcat.
– Domnule doctor, uitati-va l.a mine! Mi-au picat toate frunzele. Si Veverita rade de mine. Intr-o noapte, cam pe la trei, cand dumneavoastra atipiti in fotoliu, am simtit ca mi-au crescut mii de aripi; de toate culorile. Una rosie, prea batrana poate, a cazut peste Iarba Proaspata. Si ea a tipat. M-a scuturat. Era arsa pe maini…oricum, a reinceput frica. Am o frica enorma; balonata; am o frica, doctore, ca-mi vine sa fug.
– Cine esti dumneata, cand ti-e frica?
– Cand ma inhata frica…sunt copac retezat la nivelul ierbii. Iarba Proaspata zice ca semanam. Dar eu nu concept asa ceva. Nu concept. Si gata! Iarba Proaspata nu-mi vede radacinile. Si-mi cresc radacinile. Cu cat frica e mai gigantica –ca e maaaare!-, cu atat radacinile sunt mai lungi. Si Veverita nu ma gaseste. Nu ma gasesc nici infirmierele sa-mi faca injectii. Nu ma gasiti nici dumneavoastra. Si asa, pe nepusa masa, ma simt mai bine. Si aud cum cresc frunzele. Aud clorofila cum galgaie…dar nu ma tine mult; cam cat va odihniti dumneavoastra in fotoliu. Veverita nu stie…sa nu-i spuneti, doctore, ca ma zgarie…ma face sa ma simt prost; un copac prost. Si…nu-i adevarat! Doctore, spune-i ca exagereaza. Nu sunt nebun. Sunt…un copac; imi place sa fiu singur cu frunzele mele; as vrea ca ea sa-mi vada aripile. Stii ceva? Hai sa-ti propun o chestie faina; cand or sa apara mugurii de aripi…dau fuga si te trezesc. Dureaza cateva minute. O feerie! N-o sa-ti para rau…Si-asa, ca veni vorba: mata ce visezi, doctore?
– Visez ca sunt o padure in care copacii asteapta veveritele si…iarba proaspata e verde tot timpul.
– Prostii!,…ca toate visele. Asa ceva nu exista. Nu te lasa nimeni in linistea ta. Habar n-ai cat de greu imi e sa-mi pastrez crengile in sus, spre cer. E cumplit! Consum atata energie pentru un amarat de petic de cer. Dar…, sa nu casti!,…doctore, ca nu-i frumos!; iti spun toate secretele mele…si poate ca ne mai schimbi pastilele alea…ca, de la un timp, ma simt gol, sunt chelit de frunze,…si numai dumneata esti vinovat. Infirmiera aia, Lucica, ma leaga, cu crengi cu tot, si nu pot sa respir. S-o dai afara! Daca vrei, votam toti pentru asta. Da-o afara; sa vada ea ce pateste. Ce frica e dincolo! Toata lumea inspira frica. Acolo nu sunt oameni calmi si blanzi…ca mata. Aia sunt fiorosi, doctore!; holbeaza ochii la tine, te haituiesc ca nebunii. N-au timp sa admire un copac falnic ca mine. Veverita e mai hoata. Ea nu-i baga in seama; este isteata, ce stii dumneata, si-si vede de treaba ei, de programul ei…dar aia nu te lasa! Te vor in programul lor. Si e obositor sa faci doar ce vor altii; ca nu poate sa-ti placa la nesfarsit. Am dreptate, doctore? Ca esti om cu carte! Iarba Proaspata, stiu ca mi-a zis intr-o primavara, s-a dat cu ei; le facea lor pe plac, le rezolva orice problema, le tinea isonul si…, cand a obosit, au dat-o afara. Cum, doctore, dar era obosita, nu lenesa! Astia n-au sentiment!
– Ce-i ala sentiment?
– Nu stii? Sentimentul e ca seva din trunchiul meu. E clorofila care-ti da culoare si viata. Esti cam palid. Ti-ar veni bine rolul de zid. Stii, mata, sa faci pe imposibilul; de zid s-ar lovi aia de-afara, care alearga ca bezmeticii in toate directiile. Ai observat ca n-au nicio directie? Hai ca te las; se-apropie apusul; sa nu ma spui, doctore! Te cred pe cuvant.
Scena 2
In usa bate cu timiditate Iarba Proaspata:
Iarba Proaspata: -Buna seara, domnule doctor!
Doctorul: -Buna seara, Irina.
I.P: -Cine e Irina?
D: -Irina esti dumneata. Irina Alexandru.
I.P: -Irina Alexandru?! Ce, asta e nume pentru o Iarba Proaspata ca mine?!
D: -Cine ti-a mai bagat in cap si prostia asta?!
I.P: -Ssst…, sa nu te-auda Copacul…(razand) desfrunzit. Ce caraghios! Ai vazut, dumneata, ceva mai aberant ca un copac desfrunzit?!…ce, se crede vesnic verde?! Ce i s-o fi intamplat? Si mata semeni cu…un zid.
D: -Mi s-a mai spus. Nu pare ceva linistitor.
I.P: -De parca sa fii in permanenta iarba proaspata calcata in picioare, batjocorita de toti neghiobii si de toate lighioanele, o fi mai bine!
D: -Dar esti proaspata…Irina…
I.P: -Sa nu-mi mai spuneti pe numele asta! Irina mi-aduce aminte de barbatul meu…
D: -Si?!
I.P: -Si?! Cum…adica…”si”?! Barbatul meu, ca v-am povestit si v-am scris de atatea ori, era pictor. Si picta asa: (din buzunarul halatului scoate o coala de desen, mazgalita, pe care o arata doctorului).
D: -Si…aici…tu ce-ai vrut sa-mi sugerezi?! (Ea smulge coala si se uita cu atentie pret de cateva minute. Doctorul se preface ca n-o baga in seama)
I.P: -Aici…e mintea mea. E capul meu, lovit de perete cand n-avea sticluta de vodka care sa-i aduca inspiratia. Avea dreptate: eu sunt vinovata. Nu i-am inteles nemultumirile de artist. Doctore, mata ai inspiratie si cand nu bei?
D: -Eu nu beau, Irina. Si nu sunt artist.
I.P: -Sa nu-mi spuneti pe nume ca ma enervez. Ce pacat ca nu sunteti artist! D-aia nu-ntelegeti ca sunt Iarba Proaspata.
D: -De ce “proaspata”?
I.P: -“Proaspata” pentru ca inseamna viata. Si am ramas in viata…si pentru ca, oricat as fi de blanda, daca n-as fi proaspata, niciun copac nu m-ar lasa sa stau langa si in jurul lui. Lucica, nebuna asta- s-o tratezi, doctore!, ca-mi arunca desenele-, nu-ntelege ca aia sunt eu, cu mintea mea…cica ii fac mizerie. Care mizerie? Le ascund sub saltea, cand adoarme Copacul…Copacul…stii mata de cine vorbesc…Lucica ne trateaza pe amandoi la fel. Dar …nu se poate asa ceva! Eu sunt blanda, nu supar pe nimeni, accept orice umilinta…Desenez si eu…Mi-o fi dor de el?
D: -El…cum era?
I.P: -El este un barbat falnic. Ca un brad. Apropos: daca ajunge pe mainile dumitale, sa-l lasi sa fie brad. Sa nu-l lasi sa fie Van Gogh. Ai auzit de Van Gogh?
D: -Am auzit si eu cate ceva…
I.P: -Van Gogh a fost un pictor celebru, nefericit, care picta cu mult galben. Avea o obsesie pentru floarea-soarelui si pentru corbi. De cand am vazut cum picta…nu las niciun corb sa se apropie de Copac. El nu stie…Am si eu misterele mele. Nici macar acum, cand e chel si amarat. Doctore, l-au napadit furnicile. Si plange.
D: -Cand plange?
I.P: -Plange. Continuu. Plange si lacrimile lui imi pastreaza tenul proaspat. O smecherie feminina. S-a ramolit saracu’. Mata esti falnic, nu ca bradul…ca plopul…O sa traiesti o vesnicie…
D: -Irina, de ce nu vrei sa-ti amintesc de prenumele tau? Cum te alintau parintii?
I.P: -Of…doctore! Mama, din Irinuca nu ma scotea. Doar cand ii spalam o culme de asternuturi. In rest, tata ce-o mai scotea din blestemat. Ma blestema tot timpul. Tata, barbat aprig, cu chef, ii ardea una peste ceafa si amutea. Amuteam si eu, nu-i vorba. Amuteam, urcam in pod, dadeam drumul la radio si ascultam Europa Libera.
D: -Europa Libera?
I.P: -Da. Ce te miri? Sau n-ai auzit? Ascultam o voce…o voce de femeie hotarata…cum mi-ar fi placut sa fiu. Mi-o imaginam in fel si chip. Nici n-am vrut sa stiu cum arata. In mintea mea, darama toti muntii si-i cladea la loc. Intelegi mata…ca nu esti prost.
D: -Si?
I.P: -Si?! Vezi ca te interesez? Vezi ca nu sunt proasta? Sa-i spuneti si lui Lucica, ca-i tare naroada!
D: -Nu-i frumos…iti face injectii.
I.P: -Doctore, imi face aceleasi injectii ca lui…ca…partenerului meu de pat…Or, copacul, nu-i artist. El n-asculta Europa Libera. Zicea ca ii era frica. Frica. Mie mi-a fost frica de barbate-miu sa nu-si taie urechea ca Van Gogh. Stii, mata, pictorul!…cu care semana. Avea barba ca a lui. Si-i placea galbenul. De el mi-era frica ca nu i-ar fi stat bine fara o ureche. Si-l opream, cateodata; ii ascundeam briceagul, lamele de ras…si picta atat de frumos! Picta…ca si cum ar fi auzit vocea de la Europa Libera. N-ai cum sa intelegi…Pardon: sa intelegeti. Ce zici?…Va place pictura mea?
D: -Tu nu pictezi cu galben.
I.P: -Nu suport galbenul…mi-aduce aminte…si sunt Iarba Proaspata…verde…verde si blanda. Habar n-aveti cat de vie sunt! Daca nu se opreste Lucica din injectat o sa-i tai urechea…cel putin sa stiu o treaba.
D: -Iarba Proaspata, Lucica nu-ti va mai face aceleasi injectii ca altor pacienti.
I.P: -Io, nu sunt pacienta. Sunt Iarba Proaspata…si sunt blanda…si-mi plac copacii, toti brazii!…ce stiti dvs? Lucica n-are imaginatie. Cum o fi traind fara imaginatie?! E curioasa lumea asta…dar io, tot pe pictori ii inteleg. Pictorii isi varsa pe panza tot focul si nimeni nu intelege nimic. Ce, parca pe Van Gogh l-a inteles cineva? Era fratele lui…da…asa…o fiinta straina de sangele lui…Nimeni. ce cumplit, doctore!
(Iarba Proaspata isi ia coala de desen si iese din cabinet cu ochii fixati pe ea. Se-mpiedica si Lucica o impinge, dand navala peste doctor)
Scena 3
Lucica: -Domnule doctor, nu mai pot…
(se aseaza pe scaun, in fata doctorului, si are o criza de plans)
D: -Lucica, linisteste-te! Ce s-a mai intamplat?
L: -Domnule doctor, astia sunt cei mai dificili bolnavi din viata mea.
D: -Sunt, ce-i drept, cazuri grave, dar trebuie sa ne facem datoria.
L: -Datoria. Sunt de acord, dar o iau razna…o sa ajung in locul lor.
D: -Esti prea obosita. Le iei pe toate in serios. Ei se plang ca nu-i intelegi.
L: -Asta ar mai lipsi! Sa-i inteleg? Ce e de inteles? Fiecare se crede ba copac, ba iarba…veverite…maine-poimaine o sa avem toate lighioanele lumii…Aici e gradina zoologica, nu spital!
D: -Lucica, uita-te la mine: prea le iei in serios. Joaca-te, intra in jocul lor! Fa-le pe plac! Sunt niste oameni bolnavi…si n-au sanse…nici aici si, afara, nici atat.
L: -Doctore, mai angajati personal; sa stea de vorba cu ei,…sa le cante in struna.
D: -N-avem fonduri suficiente. O sa incerc, dar cine vine pe un salariu de mizerie?
L: -Domnule doctor, nu pot sa-i mai strunesc. Se ascund, ma pandesc, alaltaieri noaptea, cand eram de garda, m-au acostat pe culoar. M-au legat si m-au amenintat ca o sa-mi bage un tub de pastile pe gat. Ca ei formau o conspiratie impotriva rautatii lumii…ca rautatea se insinuase in mine si ca ochii mei negri si rai sunt dovada clara…
D (razand): -Si tu ce-ai facut? De ce nu mi-ai spus? Ei se plang ca nu-i lasi sa viseze, sa picteze, ca le tai sperantele…sunt, inca, foarte pasnici.
L: -Cum de suportati meseria asta? Cateodata, doctore, am senzatia ca sunteti de-al lor…ca v-au contaminat.
D: -Vrei sa-ti spun, prieteneste, ceva? Am nopti in care sunt tavalit in iarba proapsata, sub un copac vesnic verde si o veverita ma gadila intruna. Ma trezesc razand in hohote. Apoi o vad pe Irina maltratata de un alcoolic care se crede Van Gogh. Apoi, frica lui Tudor de lumea de-afara…Ileana care se vrea o veverita optimista si cu tupeu…si astia sunt artistii nostri. Ceilalti sunt muti, inconstienti, inabordabili. Daca reusim sa le alinam, cu tact si rabdare, suferintele, ne-am facut datoria. De vindecare nu poate fi vorba.
L: -Domnule doctor, dati-mi si mie o reteta! Sa ma detasez, sa le pot intra in voie.
D: -Lucica, esti o femeie de toata isprava. Robusta, responsabila, inca n-ai nevoie de ajutor. Ar trebui sa umbli la fondul tau afectiv, cum se spune. Adica, sa te simti bine fiindca te apleci cu intelegere asupra lor. Si esti capabila de asta…Iti garantez.
L: -M-am mai linistit. Credeam c-am luat-o razna. V-ati uitat bine la mine, nu-i asa? Ca am copii de crescut…ce stiti dvs?
(Pleaca boscorodind si uitandu-se in pamant)
Scena 4
Lucica: -A luat foc! Domnule doctor…a luat foc Copacul! Pardon, m-am tampit, a luat foc Tudor! A luat foc salonul 4!
Doctorul (ravasit): -Chemati pompierii! Chemati salvarea! E un dezastru! E cineva mort? Ce fac femeile?
Lucica: -Irina plange continuu. Ileana bombane. E rau, doctore, zice ca ii placea sa se urce in copac. Niste nebuni cu totii. O sa innebunim cu totii!
(Doctorul ravasit, dezorientat. Se aude salvarea; se aud sirene. Un vacarm de nedescris)
Doctorul; -Parca as trai sfarsitul lumii.
(Pompierii sting focul. Totul e scrum. Doctorul nu-si poate reveni. Lucica preia totul; coordoneaza, strange bolnavii in alt salon)
Copacul: -Nu stiu ce naiba s-a-ntamplat. Am visat ca a aterizat un meteorit si mi s-a facut frica. Stii…cand vin OZN-urile , parjolesc iarba…copacii. Ma simteam distrus.
I.P: -Si te-ai gandit sa ne dai foc…
Copacul: -V-am dat foc?! M-am apasat. Am gasit o cutie cu chibrituri, o lampa cu gaz….Gazul mirosea a razboi, a neant.
Veverita: -Cum naiba, sa miroasa a neant? Si cel mai prost om stie ca nimicul n-are miros.
Copacul: -Mi s-a facut frica. Parca era si nevasta-mea…acolo…era cu ei, cu extraterestri…si-mi cadeau crengile; si nu mai suportam caldura, fierbinteala.
I.P: -Doctorul o sa te interneze intr-un salon special. Esti pericol public. Abia am scapat. Lucica…, habar n-am ce-o sa-ti faca Lucica.
Veverita: -Ce sa-i faca?! Sa ne lase in pace! Ce stie ea?! Si-asa se poarta oribil; nu-ntelege ce-i cu noi; n-are imaginatie, n-are suflet. E ca un zid.
Copacul: -Lucica e plina de zel, dar parca zelul e totul?! Doctorul e mai blajin…parca altfel asculta ce-i zicem.
I.P: -O sa vezi tu ce-o sa patim din cauza ta. M-am saturat de frica ta. Asa s-o fi saturat si nevasta-ta.
Copacul (furios): -Sa n-o pomenesti pe Cristina! Cristina m-a adus aici, ca sa-mi vad in liniste de ale mele; sa-mi urmez imaginatia. Ce sa fac dincolo? Facturi, copii, munca…robot. Aici sunt copac falnic. Ofer protectie.
I.P: -Halal protectie! M-ai parjolit cu neglijenta ta! Esti nebun!
Veverita (trista): -Toti suntem nebuni, nebuni de legat. Ce-o fi in mintea noastra? Si doctorul care zice ca ma cheama Ileana; ce nume! Sa te tavalesti in iarba de placere. Acu’, sincera sa fiu, mi-e mai bine aici. Avem fereastra care da spre parc…Ia uite ce de copaci! Uite o veverita!
I.P: -Ti-a luat locul!
Veverita: -Io sunt una deghizata. Sa nu ma recunoasca nimeni.
Copacul: -Ma ustura mainile! Ce se-aude?
Veverita: -Ce sa se auda?! Pompierii! E un curent…salonul nostru e gata…e pe duca.
Copacul: -O sa-mi ceara bani. O sa-mi ceara despagubiri. O sa-mi ceara sa stau inchis in camera. O sa ma usuc.
I.P: -Ce sa-ti ceara? N-ai nimic! Esti lefter. Poate, saraca nevasta-ta, sa plateasca. Sau Lucica. Lucica care ne-a luat mintile cu pastilele ei. O sa-i zic doctorului. Stai linistit; te scap eu.
Copacul: -Multumesc. Mi se facuse frica. Daca zici tu…atunci e bine.
Veverita: -Se lasa seara si n-am iesit in parc. Ia uite! Luna plina! Or sa iasa varcolacii.
I.P: -Sst…taci din gura! Abia a adormit. Iar o sa i se faca frica!
Scena 5
Doctorul, la vizita.
Copacul: -Doctore, nu mai am frunze. Nu mai simt clorofila in vene. O fi ceva grav?
D: -Rabdare. O sa fie bine.
Veverita: -Doctore, fa-i ceva! Se trezeste noaptea si se scarpina continuu. (In soapta): Are un briceag si zice ca-si cresteaza ramurile ca sa-i creasca frunze. Vrea frunze mari, carnoase. Naiba stie ce-i in mintea lui!
D: -Si tu, Ileana…
V: -Care Ileana? Of, doctore, mereu uiti si nu-ti iei medicamentele. Uite: esti palid. Te-a naucit docul. Ei..nu-i nimic. O s-o scoatem la capat.
Lucica: -Niste nebuni, astia sunteti!
I.P: -Auzi, doctore? Auzi ce spune?!
D: -Lucica, intreci masura!
Lucica: -Scuza-ma, doctore, dar nu mai pot! As vrea sa-mi iau cateva zile de concediu.
Toti trei, bucurosi: -Da, doctore! Sa-i dai sase zile de concediu! E obosita!!
I.P: -O sa ma pieptan in fiecare zi.
C: -O sa stau cu ramurile in soare, pe banca, in parc, pana vine iarna. Poate ii dai concediu pana la iarna. Sunt nauc si tare ma doare capu’ de la injectiile ei.
V: -O sa zburd din salon in salon. (Soptind): Am auzit ca in salonul 9 a venit un barbat fain, aproape mut.
D (zambind): -Andrei…da, Andrei e, a fost…este…poate va fi…
V: -Este, doctore, ca e viu! L-am vazut. Seamana cu tata cand a venit din armata; e slab, tuns scurt, saracu’…Da’…ce-a patit?
D: -I-a murit mama intr-un accident stupid si…s-a izolat.
C: -Asa e cel mai bine. Sa ma ierte Dumnezeu, da’ e cel mai bine. Va spun: i-a fost frica. Oamenii l-ar fi compatimit…Ce sa le spui?! Fiecare e cu radacina lui, cu clorofila lui. Andrei, baiatul asta, o sa ma inteleaga…
I.P –L-am vazut la baie…nu m-am uitat cu atentie…da’ a stat o ora sa-si pieptene sprancenele. Are rabdare, nu gluma!
V: Are sprancene, nu gluma! N-are el par, da’ nu le poti avea pe toate…si are un ochi albastru.
D: -Doar un ochi?
V: -Un ochi am vazut eu la cantina, ca era din profil. Si un nas fin…ce mai! E om fin!
C: -Mai fin…ca mine?
I.P: -Tu esti fricos, nu fin!
D: -E si el un om fin…finut.
V: -Crezi ma-ta, doctore! Dar cand iese pe usa, mai ca nu ne zgoneste…e morocanos. Andrei e un barbat fin. Mama credea ca o sa ma marit cu un barbat fin, cu ochii albastri.
I.P: -Si, te pomenesti, c-o s-o faci in spital!
C: -Aici nu-i spital! E sanatoriu; e refugiu. Afara, aia, sunt ca la nebuni. Alearga ca descreieratii.
Lucica: -Doctore, acelasi tratament?
Toti: -Nu, fie-ti mila!
Copacul: -Macar pana imi creste prima frunza…
V: -Doctore, nu pot sa ma infiintez in fata omului aluia fara o privire limpede. Trebuie sa-i spun doua vorbe.
D (razand): -Bine. Mai tarziu.
Lucica: -Mai tarziu am autobuz.
Copacul: -Te duci la aia de-afara.
(Un bocanit timid in usa. Un barbat tanar, trist, baga capul pe usa salonului)
Andrei: -Domnul doctor?
D: -Da, tinere.
Andrei: -Sunt Andrei, noul pacient.
Scena 6
Doctorul: -Poftiti, poftiti, in cabinet…
(in spatele lor se aud chicoteli)
Andrei: -Doctore, ma scuzati…
D: -Pentru ce?!
A: -Doctore, nu cred ca aici e locul meu. E o eroare…
D: -Dar ce credeti dvs, domnule Andrei, ca e aici?
A: -Cred ca sunt oameni bolnavi; ma voi simti si mai trist printre ei.
D: -Inteleg ca aveti o rezerva.
A: -Am o rezerva, ce-i drept, dar noaptea se aud vaiete, urlete, capete lovite de pereti! Pur si simplu nu pot sa dorm.
D: -O sa rezolvam si problema asta…dar, ia spuneti-mi, de ce ati venit la noi?
A: -N-am venit de buna voie. M-a convins sotia mea, Silvia, sa ma internez cateva zile-; zicea ca a citit despre clinica dvs intr-un cotidian.
D: -Aveti anumite simptome? Aveti…insomnii, spre exemplu?
A: -Ma simt epuizat…epuizat pentru ca nu ma mai satur sa ma uit la oameni, la fetele lor, la mainile lor. In ultimul timp, nici lucrarile de la birou nu le mai terminam. Stii, doctore, cata bogatie si risipa de gesturi si de cuvinte sunt intr-un om?
D: -Si faceati asta tot timpul?!
A: -Aproape tot timpul. Spre exemplu, stateam in pat cu Silvia si nu reuseam sa-mi iau ochii de la alunita ei dintre sani. O alunita vulcanica, zic eu. O vedeam crescand, o mangaiam. La inceput a fost nostim, dar Silvia obosea si adormea. O dezveleam incetisor, si-i priveam genunchii. Pe la ora doua, zvacneau ca electrocutati.
Puful fin deasupra, venele albastre de sub piele…, pielea alba, cand fina, cand grunjoasa- ca un teren cu zgura.
D: -Si?!
A: -Ce sa va spun?! A devenit pasiunea mea. Sa privesc chipul colegului de birou cum tremura si se crispeaza cand intra seful; pe al sefului care se schimonoseste cand sotia lui tipa la telefonul mobil; muschii contractati ai obrajilor inrositi si siguranta cu care isi pune, apoi, masca de sef inrait, vesnic nemultumit. Colegul caruia ii simt genunchii cum tremura si apoi, cum se duce de urgenta la toaleta. Se-ntorcea linistit. Sanii femeii de serviciu care se harjonesc in dreptul sefului de personal- baiat fain, elegant, ce-i drept- .
Odata mi-a surprins privirea, s-a inrosit si m-a dat dracului.
(Doctorul nu-si ascunde un zambet)
Vreti sa va mai povestesc?
D: -Da…sigur. azi nu e mare agitatie.
A: -Matusa Tudorica, sora tatalui meu, -fie-i tarana usoara-, cu pielea ei incretita si rece ca de sarpe. Buzele, care parca se mananca una pe cealalta. Cerul gurii ce pare inalt si negru cand tipa la unchiu’ Nelu- el fiind aproape surd. Pupilele ce zburda pe ecran cand o vede pe Andreea Marin. Lacrimile care, de multe ori, raman intre riduri si, nu stiu, dar fata ei trebuie sa aiba un gust sarat. Picioarele nesigure, de balerina amatoare, care insista sa faca zilnic, drumul din casa la chioscul cu ziare. Acolo e Costica, cel care o binedispune si-i zice, in fiecare zi: “Ce bine aratati azi, doamna Tudora!”. “Si ma simt ca o regina”- imi zice in bucataria unde mi-a facut o cafea tare si m-a servit din cescuta din portelan de Bohemia!…atenta, atentionandu-ma sa n-o scap ca e de zestre. Tigara, unica tigara pe care o pot fuma…”ca esti si tu tanar, dar tare singuratic”. “Cum singuratic?! O am pe Silvia.” “Silvia nu-i din gena ta, baiatule. Nu te mai pacali!”
Ma intristez,- uite ce-am ajuns sa-ti spun, doctore, ma intristez si plec abatut, dar trec prin Cismigiu, vad un copil cum alearga dupa un fluture- ai vazut, doctore, ca nu mai sunt fluturi?-, si-mi revin. Silvia e un om minunat, cu personalitate. Silvia are pielea cea mai alba din cate am vazut; chiar si la mare, dupa trei zile de plaja, pielea ei refuza sa se maroneasca. Se inroseste de nervi si-si revine…sa refuzi pojghita de marouri, sa vrei albul, albul rece al indiferentei. Hai, ca te-am obosit, doctore!
D: -Mi-a facut placere…, poate maine, pe la ora 10, dupa vizita, mai stam putin de vorba. Uite, e o dupa-amiaza senina, ce-ar fi sa iesiti la o plimbare? (razand): ce-i drept, oamenii de-aici au fetele si privirile imobile, dar…material din belsug.
Scena 7
A doua zi. O bataie in usa cabinetului.
Doctorul: -Intrati, doamna. Va rog sa luati loc.
Silvia: -Multumesc. Va deranjez?
D: -Nu ma deranjati, doamna. Intentionam sa va chem in legatura cu sotul dvs. Andrei?
S: -Andrei Gherasim.
D: -Doamna, ce imi puteti spune, -ceva concludent, bineinteles-, in legatura cu afectiunea, cu simptomele sotului dvs? Cu alte cuvinte, ce vi s-a parut nelalocul lui in atitudinea domniei sale?
S: -Domnule doctor, imi iubesc sotul…dar, s-o iau de la inceput; ne-am casatorit din dragoste, acum cinci ani, eram tineri; eu, uitati-va la mine, arat a femeie de 33 de ani?!
D: -Nu, doamna, intr-adevar pareti mult mai tanara.
S: -Multumesc. Sunteti amabil. La nunta, socrii mei s-au suparat pe mamica si taticu’, care au facut toata nunta. E drept, ai lui sunt saraci. N-a contat…si Andrei s-a comportat impartial, un timp. Apoi, ne-am mutat in apartamentul lasat de parintii mei, undeva langa Cismigiu. E o liniste doctore, de-ti pacane urechile. Iarna ce-i mai trist. Dar…e o avere in ziua de azi. O avere! Andrei nu stie cu cat efort au cumparat ai mei apartamentul. Si-apoi, nu ne lipseste nimic: avem pana si oale Zepter- ce-i drept, nu gatesc, ca sunt ocupata cu afacerea tatalui meu-, dar, e putin lucru, doctore, sa le ai pe toate?! Fara efort?! Andrei n-a parut impresionat. El si-a continuat preocuparile lui: carti de arta, in dezordine pe parchetul din dormitor; acuarele in bucatarie…odata, nu stiu cum naiba a facut, ca a mazgalit peretii din dormitorul copilului; n-avem copii, dar daca o sa avem? S-a gandit taticu’ la toate…a mazgalit, cum va spuneam, peretele si-a desenat niste nori. S-a stricat, dintr-odata, toata armonia. Intra mama sa vada daca e trasa perdeaua din dormitor,- sa nu intre soarele, si sa strice culorile covorului- si se speria ori de cate ori se uita la nori; aveau ceva fioros. S-ar fi speriat si copilul. La inceput, l-am luat cu binisorul, l-am rugat pe departe sa nu-l ranesc, dar nu ma baga in seama. Intr-o joi, dupa Sfanta Maria, l-am chemat pe taticu’. Atat i-a trebuit. Trebuie sa va spun, doctore, ca am un tata dintr-o bucata. Ce-i in gusa si-n capusa, vorba romanului. Tata, calm la inceput, si-a pus o tarie si l-a asteptat sa vina de la birou. Intre timp, m-a pus sa adun toate cartile din dormitor si sa le asez, dupa culori si inaltime, in biblioteca. Apropos: taticu’ n-a fost de acord sa ne ia si biblioteca, dar Andrei a insistat. A zis ca are multe carti si nu-i vine sa se desparta de ele. Taticu’, imi aduc bine aminte, i-a zis: “ Pai, ce crezi mai baiete, ca o sa mai ai timp de citit?! Gata: ai familie. Trebuie sa muncesti pentru ea. Astea-s fleacuri. Viata e grea; uita-te la ea! (adica la mine). E o mana de om. Am crescut-o cu de toate; vreau ca si tu sa te ingrijesti de ea. Stii ce bolnavicioasa a fost in copilarie, manca-o-ar tata pe ea de fata!” Mi-aduc perfect aminte. Am o memorie, doctore, cu mamica seman. Ea tine minte datele de nastere, cununie si botez a rudelor pana la gradul IV…si ale vecinilor. O familie tare! Si, cum va spuneam, l-a asteptat sa se intoarca de la slujba- o munca ingrata, dar Andrei nu-i ambitios. In ziua aceea, colac peste pupaza, Andrei a ramas in parc sa picteze, zice el, o pasare pe o salcie. Am vazut schita. Taticu’ se tot uita la ceas. I-am mai pus o tarie. Intr-un final, intra si Andrei pe usa zambind. Da cu ochii de taticu’ si-i pica fata, cum se zice. Da’ nici taticu’ nu-i prost observator. L-a luat tare, barbateste: “ Si bine, mai baiete, asta e ora de ajuns acasa, la familia ta, la nevestica ta?! In 30 de ani de casnicie, n-am intarziat decat cand plecam cu treaba in delegatie. Da’, si-atunci dadeam un semn. Ca aveti doua telefoane fixe in casa, trei mobile! Ce! Iti era atat de greu sa spui ca-ti pierzi timpul prin parcuri?” Andrei a vrut sa zica ceva. Taticu’, care nu suporta sa fie intrerupt, nu l-a lasat. “ Si…ce te-am rugat?! Unica mea rugaminte la tine, mai baiete, care a fost? Sa ai grija de ea. Atat. Ca-n rest, este ca in sanul lui Avram!” Andrei s-a inrosit, a iesit din bucatarie si s-a incuiat in baie. Taticu’ a plecat bombanind. Mie, doctore, mi-e foarte greu sa fiu intre ei doi, credeti-ma. De-atunci, am observat schimbarea in atitudinea lui; nu mai scotea cartile din bilbioteca, nu mai vorbea cu mine barfe nevinovate de la munca, nu mai mergea duminica la ai mei, la masa de pranz. Faceam dragoste de doua ori pe luna si-atunci imi saruta o afurisita de alunita. M-am consultat cu ai mei- cu cine altcineva?!- si-am hotarat ca-i trebuie un control. “Chiar o internare”, a zis taticu’. Cam asta e…Oh, e tarziu! Sunt trista fara el, da’ ce sa-i fac?! E spre binele lui. Pot sa merg sa-l vad? Ca la ora opt incepe un film pe ACASA si-l comentez cu mamica la telefon.
Scena 8
( Silvia bate usor in usa, de trei ori. Asculta curioasa si se uita pe gaura cheii)
Silvia (mieros): Andrei?
(Nu se aude nicio miscare)
S: -Andrei?! Sunt eu, sotioara ta.
( Andrei somnoros, cu ochii umflati de somn)
A: -Tu erai?! Intra…intra, dar e deranj. Femeia nu face curat decat o data pe saptamana. Si eu nu am putere pentru asta. (Silvia ii soarbe discursul intr-o sarutare si se lipeste ca o pisica de el. Andrei priveste peste crestetul ei, in gol)
A: -Parul tau miroase a iasomie.
S: -Vai, am uitat sa-ti spun. A venit Marina de la sase cu ultimul catalog si, ca doar ma stii, nu m-am putut abtine. L-am intrebat si pe taticu’: “Taticule, vine ziua mea si mi-as dori asta, si asta, si asta.” Il stii pe taticu’ ca nu-mi rezista. Nici nu s-a uitat in catalog.
A: -Cum sunt castanii…in parc?
S: -Care castani? A…castanii…numai la asta te gandesti. Nici nu esti atent la ceea ce spun…(bosumflata): si-am batut atata cale sa te vad.
A: -Scuza-ma, dar mi-e dor de aerul din parc. Mi-e dor si de inghetul din parc. Ma bucur ca ti-a luat taticu’ tot ceea ce ti-ai dorit.
S: -Ei, asta nu e tot. o sa-mi ia si un costum, sa-l am acolo, de bun…ca nu se stie. Apropos: Andrei, dragul meu, nu-mi mai incap lucrurile in sifonier. Am ajuns sa pun doua-trei sacouri, unul peste altul, pe acelasi umeras. E oribil! Se batosesc la guler…, daca ma vede Marina…tu stii ce atenta e la toate amanuntele. Cica are spirit de observatie. Auzi si tu, zii tu! Stie, intr-o zi, cu ce se imbraca toate femeile singure din bloc…si, daca au un rendez-vous, cica se vede pe haine, dupa cum merg. Daca rendez-vous-ul e cu barbat insurat, e mai sport imbracata, cu parul lasat liber pe spate, ca pustoaicele; daca e cu seful, toace, croi OK, parfum fin de peste zece miliarde. O stii pe Mioara, Mioara de la sapte, e singura de trei ani. Da’, s-o vezi acu’!; are dreptate Marina!; asa ca, dragule, nu ma simt bine cand ma critica. Parca imi pierd increderea in mine. Eu nu sunt ca tine, afon la astea. (In tot acest timp, el se uita pierdut spre geam; din cand in cand, fata i se lumineaza intr-un zambet)
S: -Da’, de ce zambesti?! Oh…, nu ma crezi; nu m-ai crezut niciodata! Nu ma intelegi. (Andrei o ia dupa umeri si o saruta parinteste pe crestet. Silvia se culcuseste la pieptul lui)
S: -Stiam ca ma iubesti. Marina mi-a zis ca se vede de la o posta, asa zice ea. Si e o vulpita! Iti spun si eu, asa, un secret: nu-nteleg de unde are atatia bani. Tu stii ca si-a schimbat MATIZ-ul pe un Ford Focus?! Cica, la mana a doua. Iti spun, ca ma pricep la masini: taticu’ a avut zece pana la revolutie. Cineva o intretine: prea e sigura pe ea, prea epateaza pe toata lumea. Administratorul n-o inghite; chipurile, ea e eleganta si are restanta la intretinere. Ei, si ce?! Ce daca?! Bine ca-si traieste viata! Parca si tu ziceai ca: “Traieste clipa!”
A: -Traieste in clipa…ma rog, nu in mod superficial.
S: -Si ce-i superficial in a te bucura de viata? Asa…, sa traiesti in confort si siguranta? Ce-i asa rau?! Niciodata nu te-am aprobat. Nici taticu’. Si, vorba aia, a vazut multe, ca de-aia le stie pe toate. Andrei!…E aproape sapte si jumatate. Oh, incepe serialul. Sa iei toate medicamentele, ca nu mai stai mult. N-am apucat sa-l intreb pe doctor daca e ceva grav, dar nu e. Iti spun…am un instinct! Ca mamica: ceas! Dupa ce vii acasa, o sa mergem la Mall sa ne uitam dupa sifonier. Mi-a zis Marina ca, acu’, dupa integrare, au venit toate firmele misto de afara. Iti dai seama?! Mai scoate si romanul capu’ afara, ca prea a fost oropsit! Ca, daca ii vezi pe aia de la parter…n-au nici dupa ce bea apa: ea e casnica, el e zugrav. Ii mai trimite la cersit pe copilasi, dar n-am mereu marunt. Taticu’ imi zice sa adun maruntul, fisic cu fisic, ca mi-l schimba el in banca. A ramas prieten cu directorul de-acolo, inca de cand au fost colegi la “Stefan Gheorghiu” si…oh…a inceput seriualul. Imi zice mamica inceputul. Stii, e episodul 298 si nu vreau sa pierd sirul. Hai, sa te pup…
(Andrei apleaca obrazul si-i mangaie sprancenele)
S: -Mai trec pe-aici. Nu stiu maine, ca am programare la epilat…si, tu stii, se supara Cecilia daca o incurc. Are si ea un copil si-l creste singura. Da’, ia un bacsis! Cica, de trei ori salariul de incadrare. Da’, parca si sa stai printre picioare, toata ziulica, in mirosul ala de ceara…oh, ca nu ma mai satur de vorba!
(Silvia se grabeste spre usa si o deschide in graba. Dincolo de usa, ceilalti pacienti se simt vinovati ca au ascultat conversatia. Silvia trece printre ei, aroganta si grabita. Andrei ii pofteste, razand, sa intre la el, in rezerva)
Scena 9
Veverita: -Oh,…ce salon frumos! Ia, uite, Copacule, taranca lui Grigorescu…
Copacul: -Frumoasa femeie!
Iarba Proaspata: -Na, ca-i zis-o! Se poate sa fie un barbat care sa nu se uite la o femeie ca la o tarfa?!
C: -Domnu’ Andrei, o scuzati. Ma scuzati. Daca vrei sa stii, ma uit ca la un lucru frumos.
V: -Lucru sau fiinta?
A (razand): -Lasati-l, ca l-ati ametit!
C: -Da…si sotia dvs, Silvia? E draguta.
I.P: -Draguta?! E o femeie puternica; te mananca, domnu’ Andrei, cu fulgi cu tot. Ma-ta esti om fin…
V: -Ce sa-i faci…contrariile se atrag.
A: -Chiar asa de…deosebiti ne vedeti?
C: -Femeile, domnu’ Andrei, femeile trebuie sa rupa ele firul in zece, fac ele pe atotstiutoarele.
V: -Bag de seama ca n-ai auzit de intuitia feminina.
I.P: -A functionat de minune la doamna Silvia. Sunt rea.
V: -Esti un pic invidioasa?
I.P: -Nu sunt invidioasa! Ce stii tu?! Da’, au unele parte de cate un barbat…
C: -Unele…
V: -Tu…tu te-oi fi crezand barbat?
C: -Da’, ce sunt?!
V: -Esti un lucru…urat si ma indispui.
A: -Da’, ce-aveti doamnelor cu el?
C: -Mi-a dat domnu’ doctor atentie numai mie zilele astea…; invidia femeilor…
I.P: -M-ai innebunit cu invidia lor! Da’, cu frica ta, cum ramane? Ca l-ai asfixiat pe domnul doctor! Ca n-ai loc, ca te mananca…, l-ai acaparat intrutotul.
A: -Domnul doctor isi face timp pentru toti pacientii, asa am observat.
C: -Asa-i! O sa va vina si voua randul, stati linistite! Da’, doamna Silvia, ce zice?
A: -Despre ce?
C: -Despre…locul asta, ce zice?
V: -Cred ca va duce dorul. Pe mine nu m-ar lua somnul stiindu-va aici.
C: -Cum adica, aici?!
V: -Aici. Ce nu ti-e clar? Ca doar nu suntem in Caraibe, in vacanta.
I.P: -Ba, eu ma simt ca in vacanta: dorm, greu ce-i drept, cat vreau, visez, am sperante.
C: -Dormi si sforai ca o locomotiva cu carbuni. Nu-i bai, pot sa adorm in orice conditii.
I.P: -Ce sa-ti spun! Acu’ oi fi vrand si regim de turist; hai, ca-i buna! Parca tu nu grohai cand ai cosmarul ala cu frunzele!
C: -De unde stii tu ca e taman ala cu frunzele?
I.P: -E ala cu frunzele, ca te pipai pe la subsuori si oftezi, si scrasnesti din dinti…numai noi stim si…Lucica!
V: -Fara sa-i pronunti numele, ca-mi creste tensiunea!
I.P: -Ai vazut ca a dat vina pe noi? Pe noi, care o lingusim in fiecare zi, care-i luam si ultima scama de pe fustitele ei de molton…; si asta-i maritata!
A: -E o femeie cumsecade.
I.P: -Cumsecade?! E mult peste rabdarile mele sa accept asa ceva! E o scorpie, o invidioasa, o hrapareata.
C: -Opreste-te, ca suntem in postul Sfintei Marii.
V: -Daca asta e adevarul, n-are de ce sa se supere Sf. Maria, ca, nici acu’, nu stiu prea clar ce cautam aici. Da’…, dvs, domnule Andrei, ce cautati?
A: -Familia Silviei a insistat sa ma refac; cica sunt obosit.
V: -Poate prea trist; e de la sensibilitate.
I.P: -Stii tu…
V: -Mai cunosc si eu oamenii; unii sunt prea sensibili pentru lumea aia; mai ales artistii.
C: -Inseamna ca am o fire de artist si d-aia visez atata verde.
I.P: -Sa nu exageram. Sa nu ne credem toti poeti si pictori, ca se duce dracului economia asta nationala.
C: -Tocmai in post!
I.P: -In post! Cand sa ma desfasor? Ma eliberez, ca n-am omorat pe nimeni.
A: -Domnul doctor…e la cabinet?
C: -Am auzit ca intra de garda, la noapte.
I.P: -Stam toata ziulica cu scrantita aia de Lucica.
A: -Poate a reusit Silvia sa-l convinga sa-mi dea drumul.
V: -Pai, abia ati venit!
A: -E o greseala! I-am zis si domnului doctor. Nu sunt bolnav.
I.P: -Da’ ce, noi suntem? Ei asa zic. Da’ eu stiu ca nu ma doare decat sufletul. Ce sa-i faca domnul doctor?!
(Se aud batai in usa rezervei)
O voce: -Masa de pranz, poftiti la cantina.
C: -E asa de proasta mancarea…si voiam sa tin post.
I.P: -Crezi ca daca tii post iti cresc frunzele la loc?
C: -Nu fii rea. Esti in post!
V: -Ba, mie imi place mancarea la cazan. Cel putin, nu gatesc, nu spal vasele. Lumea de-acolo, de-afara, e criminal de obositoare, nu-i asa domnule Andrei?
A: -E, poate, mai dura, nu stiu ce sa zic. Recunosc ca nu ma integrez nici eu, sanatos fiind, prea usor. Da’, Silvia, pe Silvia ati vazut-o intrand la domnul doctor?
I.P: -Doamna dvs se aranja in oglinda de pe hol; isi aseza o bucla. N-am observat sa se fi oprit la cabinet. Era grabita.
C: -Mergea tantos. Se tine bine pe tocuri. Cred ca a sculat toate saloanele. Da’, nu-i nimic, e ca o pata de culoare…si ce culoare!
V: -Hai, mergem? Ca se racesc macaroanele.
C: -Eu nu pot sa inghit macaroane. Din armata.
I.P: -Atunci mananci painea, cu laturile alea, din zarzavat. Ca numai ciorbe nu sunt astea! Cum sa te faci sanatos la minte cu asa mancare proasta?! De la Inspectia Sanitara, or fi vazut zoaiele pe care le ingurgitam?
V: -Vorbesti de parca ai mancat numai la cinci stele! E mancare. Atat. Ca nu am venit sa ne imbuibam.
(Se aud batai in usa)
O voce: -La masa, domnule Andrei, ca se termina si se racesc macaroanele.
C: -Puteti sa luati si portia mea. Ma duc afara. Parca miroase a ploaie.
V: -Hai, haideti ca nu mai pot. Si-mi creste tensiunea cand am stomacul gol. Doamna Silvia…, cred ca a ajuns acasa, nu-i asa?
A: -Da, cred ca a ajuns. Conduce foarte repede.
I.P: -Da’, nu v-a adus si dansa ceva de-ale gurii?
A: -E obosita. Gateste soacra-mea. Cine stie…dar, n-are importanta. Mananc ce-o fi.
(Ies toti patru in graba)
Print