“Mi-e atât de dor să fiu fericit…”

„Am ieşit aseară cu Leni, după repetiţia de noapte. Am mâncat numai cu ea la „Wilson” şi ne-am întors spre casă târziu, aproape de 3. Jucase aşa de frumos, fusese atât de simplă, atât de intens şi sincer emoţionată în jocul ei, încât aveam pentru ea o tandreţe redeşteptată parcă din primele timpuri ale dragostei mele pentru ea. Ne-am oprit în faţa unui afiş şi ne-am citit numele tipărite unul lângă altul. Eram singuri pe tot bulevardul pustiu.”

Aşa ar fi putut începe, ar fi putut continua sau s-ar fi putut sfârşi spectacolul. Fragmentul este doar unul dintre cele decupate din Jurnalul lui Mihail Sebastian pentru montarea „Marea iubire a lui Sebastian”… Dar spectacolul n-a început aşa. A început cu vorbele lui Leni Caler: „Azi noapte l-am visat pe Mihai…” Leni Caler este Rodica Mandache şi Mihail Sebastian este Marius Manole.

Am fost, aşadar, vineri seara pe terasa de la Motoare unde se află în desfăşurare, până în ultima zi a lui august, Festivalul de Teatru Independent Undercloud. Micul „amfiteatru” în aer liber – cu decor natural în dotare: nori, pescăruşi şi luna – era arhiplin. „Marea iubire a lui Sebastian” care s-a jucat în acea seară e chiar o producţie a Teatrului Undercloud, în regia Dianei Mihailopol.

Povestea de dragoste dintre Leni Caler şi Mihail Sebastian – una dintre cele mai mari actriţe ale vremii în perioada dintre cele două războaie mondiale şi autorul „Jocului de-a vacanţa” – este refăcută din paginile de jurnal ale celor doi. El a iubit-o, ea l-a iubit puţin şi pe el… Textul pe care-l foloseşte Diana Mihailopol are meritul că este extrem de bine construit pentru scenă, cu imagini şi replici intercalate subtil din „Jocul de-a vacanţa” – piesa pe care Sebastian a scris-o special pentru Leni. Mizând pe emoţie şi pe interpretarea actorilor, regizoarea lasă povestea să vorbească de la sine. Decorul e simplu, ca pentru un spectacol lectură. O masă la care se aşază un bărbat şi o femeie. El, tânăr, păstrând imaginea lui Mihai, aşa cum era în ziua când a murit, spulberat de un camion pe bulevardul Regina Elisabeta, în timp ce mergea spre Universitate. Iar ea, o femeie „care nu mai e tânără” şi care-şi aminteşte de anii când era iubită.

Un dialog peste timp care începe cu un schimb de replici simplu şi emoţionant, cam aşa: „Ce mai faci, Mihai? Te-am visat!” „Bine, Leni. Tu?” Sunt doi oameni care-şi vorbesc dintre pagini de cărţi, aşa cum – dacă v-aţi imaginat vreodată – poate că se întâmplă cu personajele în timp ce noi dormim… Amintirile celor doi dezvăluie şi completează povestea unei iubiri chinuitoare, pustiitoare pentru Mihai, plină de cochetărie şi uşor frivolă, pentru Leni. Şi care, iarăşi, ar putea începe, ar putea continua şi s-ar putea sfârşi cu vorbele lui Mihai: „Mi-e atât de dor să fiu fericit!”

Cum e construită povestea pe scenă? Fără artificii regizorale. Bucăţi de jurnal care se întrepătrund şi vorbesc una cu cealaltă şi câteva replici din „Jocul de-a vacanţa” dintre Corina (Florentina Ţilea) şi Ştefan Valeriu (George Corodeanu). Şi muzică… în cea mai mare parte aleasă din repertoriul românesc al acelei perioade, melodii gen Bucureştiul de altădată… şi desigur, Mozart – Eine Kleine Nachtmusik – căci suntem în plin „joc de-a vacanţa”.

Iar interpretarea… Spectacolul „Marea iubire a lui Sebastian” trăieşte exclusiv prin intepretare şi prin farmecul şi discret şi asumat desuet al unei poveşti de dragoste din Bucureştiul interbelic, în care un tânăr scriitor evreu simţea cum timpul şi războiul îl aleargă din spate. Pe Rodica Mandache aproape că am (re)descoperit-o în acest rol. O Leni Caler puţin bătrână, puţin tristă, puţin cochetă, trăind într-o lume apusă de mult, în care reflectoarele se aprindeau pe scenă doar pentru ea şi era râvnită de toţi bărbaţii din Bucureşti, în care strălucea pe scenă sau la braţul unui iubit pe o alee din Cişmigiu, în care toate privirile se întorceau după ea, în care compozitorii îi dedicau melodii, în care fusese o Corina magnifică în „Jocul de-a vacanţa”… în care o iubise Mihail Sebastian. Extrem de nuanţat, cu gesturi simple, cu timiditate, cu schimbări subtile de timbru vocal, aproape magic, şi Rodica Mandache, şi Marius Manole construiesc din pagini de Jurnal două personaje în acelaşi timp vii, şi în acelaşi timp personaje… Căci tocmai acesta este farmecul spectacolului „Marea iubire a lui Sebastian”. Nu-i scoate dintre paginile proprii pe cei doi şi totuşi îi face să trăiască de parcă ar fi vii.

Şi apoi tăceri adevărate. Cu care atât de rar te întâlneşti pe scenele noastre, unde actorii vor de obicei să umple spaţiul cu vorbe, cu sunete. Marius Manole este, cu siguranţă, unul dintre puţinii actori care ştiu să tacă pe scenă. Să privească, să zâmbească, să aştepte şi, mai ales, să asculte… Şi, ceea ce iarăşi e lucru rar în teatrul nostru, nici o stridenţă în jocul nici unuia dintre actori şi o sincronizare excelentă în scenele în care actorii din piesa lui Sebastian dau buzna peste el, peste ei, şi lumile se întâlnesc la marginea dintre ficţiune şi realitate.

Bucureştiul interbelic trăieşte prin cuvinte şi se deschide dinspre Lăptăria lui Enache de pe clădirea Teatrului Naţional spre seara aceea în care Mihai şi Leni îşi priveau „numele tipărite unul lângă altul”, singuri pe bulevardul pustiu.

Aş mai spune doar că e un spectacol care ar putea fi jucat în orice teatru din Bucureşti şi care n-ar trebui să rămână doar o amintire dintr-o seară de festival pe terasa Motoare.

Print

3 Comentarii

  1. Ariel 23/08/2010
  2. melania radulescu 30/08/2010
  3. Jeanina 30/08/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.