Micul Prinţ, un pariu cu o poveste

E, cu siguranţă, un act de curaj să pui în scenă „Micul Prinţ” al lui Antoine de Saint-Exupery. Întâi, pentru că şi la prima, şi la a doua vedere textul pare nedramatizabil. Şi apoi, pentru că e una din acele poveşti care ne-au marcat copilăria şi e uşor să dai greş cu astfel de mituri… După spectacolul de la TNB cu o altă poveste nu tocmai uşor de dramatizat, „Privighetoarea şi trandafirul”, Carmen Vidu încearcă acum la noua sală a Teatrului Odeon o montare cu „Micul Prinţ”, avându-l în rolul principal pe băieţelul Alexandru China Birta, de altfel singura prezenţă „live” în scenă.

Desigur, curajul în sine şi ideea sunt minunate, povestea lui Saint-Exupery are aceeaşi magie la orice vârstă ar fi (re)citită şi în orice condiţii, copilul care-l interpretează pe Micul Prinţ are farmec, scenografia lui Constantin Ciubotariu, extrem de simplă, are efect, dar… dincolo de toate, spectacolul de la Odeon, aşa cum este gândit regizoral, nu are justificare în sine. Negăsind cheia adevărată pentru a aduce povestea pe scenă, Carmen Vidu mizează mai mult decât este cazul pe proiecţii video şi pe înregistrări audio. Cu alte cuvinte, orice este greu de adus pe scenă din textul lui Saint-Exupery e „rezolvat” uşor printr-o proiecţie sau printr-o înregistrare…

Cum este gândit spectacolul? Pe o scenă goală atârnă becuri aprinse. Ca o planetă întunecată pe care strălucesc din loc în loc stele. Printre becuri, suspendate, câteva panouri pe care vor fi proiectate imaginile înregistrate cu toate personajele pe care Micul Prinţ le întâlneşte în călătoria lui către el însuşi. Şi povestea începe în întuneric, cu vocea lui Florin Zamfirescu, în rolul Aviatorului, istorisind minute în şir cum a început totul… de la elefantul înghiţit de şarpe şi până la întâlnirea cu Micul Prinţ în deşert.

Dar efectul de teatru radiofonic – mai mult sau mai puţin potrivit într-o sală de teatru – rămâne neconvingător, şi asta dincolo de interpretarea lui Florin Zamfirescu. Copilul intră apoi în scenă şi din acest moment întreaga montare este construită ca un drum printre „stele”, presărat cu poveşti. Alexandru Birta are o prezenţă în acelaşi timp timidă şi puternică, ştie să vorbească – şi asta e, cu siguranţă, şi meritul regiei – ştie să şi tacă, ştie să se mişte şi ştie să comunice cu vocile înregistrate. Carmen Vidu mizează mai ales pe simplitatea rostirii lui, nu pe interpretare în exces, ceea ce este un merit important al montării.

Apoi, „regia” proiecţiilor video este o poveste în sine. Rătăcind prin el însuşi şi prin univers, copilul se descoperă şi descoperă lumea, oamenii, tristeţea, prietenia, întâlnirile, singurătatea, viaţa, moartea, ce înseamnă a fi unic printre alţi o mie la fel, ce înseamnă a alege…

Iar regia rezolvă aceste întâlniri cu fiinţe de pe alte planete, cu flori sau animale, prin imaginile proiectate, în care apar Rodica Mandache, Gelu Niţu, Jeanine Stavarache, Mugur Arvunescu, Mircea Constantinescu, Ioan Batinaş, Mircea N. Creţu, Laurenţiu Lazăr şi Pavel Bartoş. Cu toţii poartă haine stranii, de poveste, şi vorbesc ca şi cum ar fi flori, şerpi, vulpi… Şi dacă în cazul Rodicăi Mandache – Vulpea care-l învaţă pe Micul Prinţ tainele prieteniei – tabloul se construieşte firesc şi este probabil relaţia cea mai reuşită din întregul spectacol, în alte situaţii, precum cea a lui Gelu Niţu, stranietatea în exces devine supărătoare şi aproape ruptă din context.

Oscilând în permanenţă între căldura copilăriei care descoperă misterele lumii (drum de la care regia n-ar fi trebuit să se abată nici o clipă, în lipsa unei idei mai puternice) şi o stranietate forţată de „oameni mari” pe care, din păcate, Carmen Vidu o şi accentuează pe alocuri, ieşind din zona poveştii, fără să pună ceva în loc, „Micul Prinţ” de la Teatrul Odeon poate fi o plăcută reîntâlnire cu textul lui Saint-Exupery, dar mai puţin o descoperire scenică.