Mie îmi plac poveştile

Este actor şi regizor. A montat pe scene din ţară şi din Bucureşti. Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti i se joacă acum spectacole precum „Molto gran impresione”, „Sânziană şi Pepelea” sau „Norii”. Îl interesează lumea poveştilor şi începuturile lumii în teatru şi ale teatrului în lume, îi place să le spună oamenilor poveşti, iar teatrul, aşa cum mărturiseşte, este un dar… Faţă în faţă cu oglinda lui Yorick, Dan Tudor.

dan-tudorDacă te-aş ruga să-ţi aşezi oglinda în faţă şi să-mi spui cine eşti, cum ar începe povestea…

Îmi plac radiografiile de genul acesta. Sunt ca nişte luări de puls ale momentului. Pentru că n-ai timp să te întrebi asta… Mă consider încă un om care încearcă, nu care a realizat ceva. Poate pe plan familial am realizat ceva foarte clar, am doi copii, ei se văd şi sunt adevăraţi. Restul… e o căutare de început. Nu ştiu dacă am curaj să spun neapărat că am făcut artă până acum. Încerc şi este o nelinişte permanentă legată de faptul că n-am făcut destul. Deşi, văzând ce se întâmplă în lumea asta, îmi dau seama că niciodată nu e prea târziu. Mie îmi place să risc. Probez lucruri. Şi nu vreau să demonstrez ceva anume sau să văd unde mă situez. Pur şi simplu mă bucur de clipă şi nu fac evaluări, pentru că mi-e frică să le fac. Să nu cumva să-mi dau seama că a fost inutilă munca. Mă bucur de prietenii, de întâlnirile cu colegii de oriunde din ţară. Cine sunt eu acum? Un om care are doi copii, un băiat şi-o fată, o soţie, o familie, şi care trăieşte din teatru, bucurându-se că are privilegiul ăsta. Şi mai sunt bucuros că dintre toţi studenţii lui Albulescu, o spun cu mândrie, eu de opt ani de zile sunt lângă el, în Naţional. Mi se pare un privilegiu.

Când şi cum te-ai trezit în teatru?

La 24 de ani. E o poveste care mie mi se pare uneori mai importantă decât ce-am făcut în teatru. Viaţa întotdeauna o ia înaintea teatrului. Am fost şofer pe camion şi pe la 24 de ani, într-un concediu, o întâmplare pur şi simplu absurdă… Pe litoral, l-am cunoscut pe Silviu Stănculescu, care pe atunci era director la Teatrul de Comedie. M-a întrebat dacă am făcut vreo facultate, i-am spus că nu, că asta am vrut să mă fac, şofer, că am făcut liceul de mecanică. El m-a chemat la Teatrul de Comedie unde pe vremea aia erau regizori Valeriu Moisescu şi Sanda Manu, şi m-au ascultat într-o zi. Pe urmă mi-au zis că n-ar fi rău să mă duc la teatru. Eu am crezut că mă cheamă să conduc camionul teatrului sau nu ştiu ce autocar. Dar n-a fost aşa, m-a trimis să fac pregătire pentru institut. Asta era în iunie, în august am dat examen şi am intrat. Simplu şi dintr-odată. De-asta eu nu fac meseria asta cu o anumită îndârjire, încrâncenare, nu vreau să demonstrez ceva… Eu mă bucur. Dacă oi avea ceva de zis pe lumea asta, mi s-au dat toate instrumentele mi s-a pus totul la îndemână, norocul e de partea mea, nu trag de directorii de teatre să mă ia. La fel a fost şi cu regia… Eram de ani de zile actor, întâi la Odeon, unde m-a angajat Tudor Mărăscu, pe când eram student, iar peste doi ani m-am dus la Comedie unde am devenit coleg cu cel care m-a descoperit. Acolo am stat până în 2003 când m-a chemat Săraru la Naţional. Prin 2001, un regizor rus, care a montat la Teatrul Naţional nişte spectacole n-au fost foarte reuşite, începuse şi la Comedie unul, „Proba de film” se numea. Între timp a fost premiera de la Naţional, iar Găitan, care era director la Comedie pe atunci, a zis că nu mai vrea să facă acea piesă pentru că văzuse spectacolele de la Naţional, nu-i plăcuseră şi s-a gândit că nu mai are sens, că dau banii degeaba… Eu am fost supărat pentru că în „Proba de film” era vorba de un tractorist care voia să devină actor şi mi se părea că ştiu rolul aşa de bine…. Am fost atât de supărat, că l-am rugat pe Găitan să facem totuşi spectacolul. Şi i-am spus o întreagă poveste care n-avea legătură cu ce ne spuse regizorul, numai ca să-l conving. Şi el mi-a zis „Măi, Dane, nu e aşa, n-a vrut să facă aşa spectacolul. Dacă tu vrei să-l faci aşa şi poţi, fă-l, vorbeşte cu actorii…” Şi unii au vrut, alţii nu, nu am luat neapărat cei mai cunoscuţi actori de acolo, dar am făcut un spectacol acceptabil. Pe urmă am început să montez, să studiez în institut, acum fac un doctorat…

Cât de lung e drumul de la actorie la regie?

Nu ştiu. Poate să fie ori foarte lung, ori foarte scurt. Meseria asta e ori foarte simplă, ori foarte grea. S-a întâmplat peste noapte. Nu m-am gândit dinainte să fac asta… Probabil au existat acolo nişte date. Acum, din ce în ce mai puţini oameni mi-au zis să joc, pentru că foarte puţini mai ştiu că sunt actor.

Eu, dacă aş avea de jucat şi mi s-ar da un rol care să-mi placă, aş renunţa oricând la regie. Şi poate că ăsta e, de fapt, avantajul meu în regie. Eu o fac cu relaxare. Şi mă distrează să-i văd evoluând. De-asta am devenit mai generos şi ca actor, pentru că regia presupune să-l faci pe colegul actor cât de bun poate să fie el. E o formă de generozitate, de renunţare. Dar din nefericire oamenii se feresc de un om care a lucrat mult în zona asta. Regizorii se cam feresc de un om care ştie bucătăria, să nu cumva să aibă idei. Or, eu, ca actor. n-am idei regizorale…

Ţi-aş adresa o întrebare pe care i-aş adresa-o oricărui regizor. Pentru cine faci teatru?

Pentru public. Fără nici o ezitare. Să le dau oamenilor lucruri peste ceea ce-s obişnuiţi să primească prin canale media şi chiar prin teatru. Să primească o anume formă de umor, o descifrare a unei opere cu bucurie, cum cred eu că fac şi într-un fel propriu, personal. Am avut şi şansa de a copilări în casa lui Valeriu Moisescu, care a fost prin definiţie un regizor de comedie şi printre regizori sunt foarte puţini cu vocaţia comediei. Iar studenţii lui au fost performanţi în cu totul alte zone. Eu am luat de la el cât de mult am putut.

Cum îţi alegi textele?

Lucrarea mea de doctorat este despre teatrul popular românesc, tradiţie şi inovaţie. Cred că am o sensibilitate pentru zona asta cu poveşti. Eu sunt un om care a copilărit la ţară, cu poveştile bunicilor sau cu frica de Dumnezeu. Cred că le înţeleg mai bine sau mă fac să înţeleg mai bine ce n-am văzut niciodată. Dacă aş face piese contemporane aş simţi doar că e un timp pe care-l trăiesc acum, pe care-l înţeleg şi că fac şi eu parte din el într-un fel. Dar acolo parcă e o zonă mai puţin accesibilă şi dacă tot îmi permite acest instrument teatral să cobor, de ce să nu cobor. Actorii sunt ca pe gheaţă acolo. Nu mai au dezinvoltură, şi asta îi face un pic mai atenţi pe alocuri, mai află nişte lucruri despre începuturile teatrului românesc… Dacă nu erau ei, noi nu erau pe scenă astăzi. E o formă de emoţie cu totul specială. Îmi place zona asta, mă simt foarte bine. Dar nu înseamnă că n-am făcut un spectacol şi în Green Hours. Când ştii cam pe unde se învârte lumea  cronicarilor… Ştiu că dacă aş face un anumit proiect, pentru o anumită zonă, el va avea o mai bună înţelegere şi un mai bun impact la nivelul doamnelor din critică… Mi-am zis atunci când ne-am apucat de spectacolul de la Green să facem o montare şi pentru critică, să nu spună că sunt rupt de ceea ce se întâmplă… Piesa a fost selecţionată în Gala Uniter, deci cum am zis noi aşa s-a întâmplat. Uniter, Festivalul Naţional de Teatru. E o reţetă. Acum fac la Braşov un basm după Făt-Frumos din lacrimă. Dar mă gândesc că ar trebui să mai fac un spectacol şi pentru doamnele din Uniter pentru că au trecut vreo patru-cinci ani… Ştii de ce nu-mi place zona asta a teatrului contemporană? Nu vreau să stau să mă curăţ la uşă după nenorocirile pe care le-am făcut pe scenă. Mie îmi plac poveştile.

Ce trebuie să fie teatrul?

Când m-am apucat de treaba asta am pornit de la un lucru pe care l-am aflat pe parcurs. Mă consider un arheolog… mai dau câte o piatră la o parte, e tot o formă de descoperire. Piatră cu piatră. Pot să greşesc, să zic că aici e Hanul lui Manuc şi să fie Fântâna Blanduziei, dar eu am căutat, muncim, săpăm…

Teatrul trebuie să fie alternativă, ca şi cum ţi-ai cârpi sufletul pe unde nu are ce să vină altceva. E o alternativă de frumos la derizoriu. Trebuie să pună peticul acesta de frumos acolo unde trebuie.

Ce nu trebuie să fie teatrul?

Eu exclud cuvântul „nu” din ce fac. Chiar am citit o cărticică pentru copilaşi cum că ar trebui să le scoţi cuvântul „nu” din discuţii. Totuşi… NU trebuie să fie tern. NU trebuie să fie anost. Eu ştiu că mă interesează o anumită zonă de mister a pământului ăsta, dar o caut în felul meu. De exemplu, în „Norii” am căutat cu instrumentele cu care aş căuta la Sarmizegetusa, nu cu cele cu care aş căuta la Troia… Cred că pot fi stârnite energii, mai ales în teatru, mai ales unde nu ştii. Or, cei mai mulţi caută unde ştiu…

Cât de confortabil te simţi în teatrul românesc actual, în lumea teatrală?

Încrengătura asta de relaţii şi influenţe şi-a depăşit atribuţiile. În anumite momente copleşeşte sau obstrucţionează actul teatral în sine. Şi creaţia în sine şi lucrul în sine. În provincie oamenii au devenit dependenţi de un lucru spus de o anumită doamnă sau de altă doamnă. Doamnele dau verdicte şi după aia te sună directoarea unui teatru şi spune „Fă-mi o piesă de public că nu vine lumea la teatru.” După ce ei sunt foarte aureolaţi şi nu înţeleg: „Cum, dom’le, noi luăm premii, iar sala e goală.” Aici e problema. S-a denaturat şi s-a deturnat într-un fel percepţia sau identitatea scenei şi a actului teatral în sine. Pentru că se asistă la o formă de desacralizare a scenei, care e mister, inefabil, frumos, după părerea mea, sau încercare/ experiment… Dar nu trebuie să fie unilaterală acţiunea din scenă. Critica, sau o anume parte a ei, îşi doreşte asta, să controleze şi să dea verdicte. Iar asta e periculos, foarte periculos.

Te influenţează o cronică?

La început mă derutau, pentru că neavând instrumentele conceperii unui spectacol eu le făceam din instinct şi cu o anumită stare, dar nu ştiam dacă ce am făcut acolo era bine. Şi mă influenţa orice propoziţie răutăcioasă. Erau oameni care spuneau că sunt un actor talentat şi să-mi văd de meseria mea, să las regia, sau se întorceau şi mai înapoi şi descopereau că am fost pe camion şi scriau că de când regizează camionagiii. Atunci mă dureau, acum nu mă mai deranjează. Uite că regizează camionagiii… Acum nu mă mai deranjează nimic din ce scriu ele. M-ar deranja dacă lumea n-ar veni la spectacol.

Toate spectacolele care sunt făcute în ţara asta sunt făcute de la premisa că trebuie să câştige premiul Uniter. Asta nu ne interesează pe noi. Pe noi ne interesează să vină lumea în sală.

Piesă de public înseamnă ca şi cel care merge la Ţociu şi Palade, şi cel care merge la Opera Română, şi cel care vede un spectacol al lui Peter Brook să plece încântat după un spectacol făcut de mine. Dar asta fără să fac compromisuri. Când doi oameni vorbesc pe scenă trebuie să înţeleagă şi nea Costică şi un profesor universitar. Adevărurile pe lumea asta trebuie cunoscute de toată lumea. E loc pentru toată lumea pe lumea asta… Mie mi se pare că am primit un cadou şi, pur şi simplu, mă bucur de el.

Print

2 Comentarii

  1. mihaela 07/12/2009
  2. mara 08/12/2009

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.