Mihai Gruia Sandu: Celebritatea nu are nici o legătură cu valoarea reală

Este unul dintre cei mai importanţi cercetători ai commediei dell’arte în România, este unul dintre acei actori în al cărui joc pe scenă se simt căutările, se simt şi descoperirile. N-am să vă vorbesc despre zecile de roluri din film şi din teatru, nici despre cele două decenii de când este profesor la UNATC, nici despre trupa Dell’Arte înfiinţată de el. Am să-l las pe Mihai Gruia Sandu să vorbească liber despre sine, aşa cum mi-a vorbit mie într-o după-amiază de decembrie…

Cum arată lumea sfârşitului de an 2010 pentru dumneavoastră şi cum vă regăsiţi în ea?

E foarte complicat să spun asta pentru că eu mă aflu acum în căutări, aşa că pot să spun că sunt pe un drum. Nu ştiu cât mai am până la capăt, nu-mi dau seama cât am parcurs până acum. E un drum…

Atunci, cum arăta lumea când v-aţi apucat dumneavoastră de teatru?

Eu nu ştiu exact când m-am apucat de teatru pentru că sunt unul din aceia care nu au ales ei teatrul, ci teatrul i-a ales pe ei, am făcut asta dintotdeauna, de când eram chiar foarte mic, apoi am avut o perioadă foarte neagră în care voiam să intru la facultate şi nu izbuteam pentru că aşa era la vremea aceea. Era un număr de locuri jignitor de mic şi pentru candidaţi, şi pentru România, şi pentru teatru în general.  Mi-aduc aminte că 1980, cu un an înainte să intru, pentru incorporabili a fost un singur loc.

Ireal…

Ireal şi totuşi această ireală realitate am trăit-o. A intrat un băiat ireal şi ironic, dacă nu batjocoritor… Pe locul acela a intrat un băiat pe care l-a vrut chiar Octavian Cotescu, pe care el însuşi l-a dat afară după un an pentru lipsă de talent. Este anecdotic…

Şi s-a reîntors?

Nu s-a reîntors, dar a avut norocul că în ţară mai exista şi un al doilea Institut de Teatru, la Târgu Mureş.

Şi cum a justificat dl Cotescu lipsa de talent?

Nu a justificat nimănui pentru că într-o perioadă de dictatură cel care are puterea nu trebuie să se şi justifice. Pur şi simplu acesta era regimul bunului plac?

Dar pentru dumneavoastră ce e talentul în teatru, acum, după ce aţi parcurs un drum pe care spuneţi că nu ştiţi unde vă aflaţi?

Ştiu unde mă aflu, nu ştiu cât mai am până să ajung unde vreau. Din fericire şi din păcate în acelaşi timp ştiu unde mă aflu. Din fericire, pentru că pot „să fac punctul”,  e o expresie marinărească… Şi, din păcate, pentru că eu consider că sunt foarte departe de locul unde vreau să fiu.

Şi care ar fi acel loc?

Greu de explicat, o carte întreagă n-ar reuşi să explice asta. Ca şi răspunsul la întrebarea ce e talentul, iarăşi e o carte întreagă.

Să încercăm un rezumat…

Un rezumat care să ţină foarte puţin cont de multe lucruri care ar trebui spuse se poate face. Talentul este o sumă de calităţi, toate cuantificabile, care în principiu ar însuma o muncă îngrozitoare pentru descoperirea sinelui, harul pe care Creatorul nostru l-a pus în soarta şi în destinul individual al fiecăruia şi un anumit context şi o anumită conjunctură, favorabilă sau nefavorabilă, care să favorizeze sau nu toate aceste date. Şi în primul şi-n primul rând, pacea aceea interioară pe care Dumnezeu i-o dă fiecăruia, karma aceea favorabilă de a-şi putea vedea destinul, de a putea să vadă care este locul lui în toată lumea asta uriaşă şi încă greu definibilă. Şi asta e numai o mică parte din ceea ce se poate spune despre talent…

Dumneavoastră ce căutaţi la un student? Cum căutaţi să-i descoperiţi talentul?

Eu nu caut să descopăr talentul nimănui. Eu încerc să îl ajut pe fiecare, în măsura în care şi el doreşte, să-şi descopere sinele interior, să descopere ceea ce vrea să exprime. Şi în măsura în care pot şi propria mea experienţă îmi îngăduie să-i pun la îndemână o paletă cât mai vastă de mijloace care să-l ajute să-şi exprime sinele. Eu nu pot să-i dau talent. Eu pot să-i pun la dispoziţie foarte multe tehnici – şi nu sunt modest deloc când spun asta – în măsura în care el vrea şi acceptă să-şi diversifice paleta de expresie. Pentru că am ambiţia de a deveni profesorul pe care eu nu l-am avut când eram student, deşi la un moment dat am avut noroc. În sensul că mi s-a schimbat profesorul cu unul care m-a ajutat foarte tare. Am avut un profesor care nu ne-a iubit şi care era un om foarte erudit, dar destul de departe de ceea ce ar însemna iubire de aproape şi întinderea unei mâini atunci când se află în nevoie. Şi la un moment dat a venit un om pe care toată lumea l-a judecat, dar care era un om plin de voinţă si părea puţin nebun. Pot să-i spun numele, este Mihai Mălaimare şi, deşi este foarte controversat şi toată lumea-l judecă, eu l-am considerat întotdeauna un noroc al meu pentru că a venit în viaţa mea la timpul şi locul potrivite. L-am admirat întotdeauna pentru generozitatea şi energia absolut in-umane – şi când spun in-umane înseamnă mai mult decât umane. Mai mult decât om, nu mai puţin… Este, de fapt, şi singurul om care a inventat un teatru cu trupă cu tot în ultimii ani. De fapt, nimeni n-a mai inventat un teatru în România după al Doilea Război Mondial. Este şi mi-a fost la momentul acela exact ceea ce se numeşte şi în termeni europeni, şi în termeni extrem-orientali, un maestru. A ştiut ce-a vrut, tot ce ne-a învăţat a fost din propria lui experienţă, nu din cărţi. Şi asta numesc eu un „Maestru”. Şi este un om care ştie foarte multe lucruri despre teatru. Mai multe decât mulţi oameni care se consideră „de teatru” în momentul acesta, fără să şi fie.

Care e cea mai importantă lecţie de actorie pe care n-aţi primit-o?

În meseria asta ciudată, mizerabilă şi sublimă în acelaşi timp, lucrurile se întâmplă pe mai multe planuri. Există un plan pe care eu îl preţuiesc foarte mult şi mulţi nici nu-l văd, planul acela interior, al experienţei personale, al evoluţiei spirituale care este individuală şi de nepovestit. Ea nu poate fi exprimată în domeniul discursivului. Mi se pare planul cel mai important, care ţine de eul personal, de relaţia personală cu divinitatea. Care ţine de cunoaştere, de evoluţia spirituală, de  aspiraţia spirituală. Sunt de nepovestit şi netransmisibile. Asta ar fi. Se intră după aceea pe planul social care probabil este cel mai vizibil, planul în care lumea îţi dă sau nu un anumit statut în societate, o anumită notorietate. Nu vreau să spun celebritate pentru că lumea confundă celebritatea cu notorietatea. O doamnă foarte importantă în viaţa mea, care m-a vârât aş spune oarecum cu forţa în învăţământ şi care mi-e foarte dragă, se numeşte Sanda Manu, una din ultimele doamne ale acestei ţări, care nu mai are conceptul de domni şi doamne, într-o societate în care nobleţea, mai ales cea de spirit, a apus… Ce n-a reuşit comunismul a desăvârşit mitocănia postrevoluţionară! Deşi eu sunt dintre aceia care nu cred în termenul „Revoluţie”, ci într-o lovitură de stat mascată de o mişcare de stradă. Această Doamnă mi-a spus: „La cine este astăzi vedetă în România, este chiar de prost gust să fii vedetă.” Şi ar trebui să punem fraza asta pe un frontispiciu pentru că este emblema mass-media României de astăzi. Notorietatea care distruge cumva personalitatea, în sensul că ego-ul acesta individual ia locul sinelui interior şi omul începe să creadă că importanţa lui este aceea dependentă de notorietatea pe care i-o oferă societatea. Aici se greşeşte fundamental şi e una din racilele acestei societăţi în care trăim. Notorietatea sau celebritatea nu are nici o legătură cu valoarea reală. Pe urmă mai există, nu ştiu dacă în ultimul rând, încă o distincţie în această meserie, pe care o face gradul de profesionalism sau chiar tehnicitate. Există unuii oameni care nu au nici un fel de talent. Folosesc aici cuvântul „talent” în sensul de posibilitate de trăire efectivă a ceea ce vrei să exprimi, pentru că şi acest cuvânt are foarte multe înţelesuri şi de aici confuzia. Şi care în locul acestei trăiri efective folosesc de multe ori o tehnică destul de sofisticată prin care mimează reuşind deseori să păcălească perfect atitudinile care ar marca talentul real. Nu vreau să dau nume, pentru că mari vârfuri ale actoriei româneşti şi nu numai aplică această tehnică. Îndeosebi ea este aplicată pe termen lung în film, marile vedete pe care le cunoaştem, sau o covârştoare majoritate, reuşesc să se pună în postura în care imită perfect atitudinile şi manifestă datele unui anumit talent, ale unei anumite trăiri, fără să o şi aibă, şi astfel se desăvârşeşte – aş spune eu – coaja expresiei acestei lumi de minciună în care trăim. Minciună există la toate nivelele, dar aici este poleită. Minciuna este strălucitoare în domeniul actoriei. Există mai multe feluri de actori, nu numai cei care sunt declarţi. Ăştia pot fi iertaţi de Dumnezeu pentru că au alibiul că fac o meserie de pe urma căreia trăiesc, mai bine sau mai puţin bine. Există „actori”, în sensul peiorativ al cuvântului, care activează în foarte multe domenii de activitate şi cel mai trist şi mai malefic este politica. Sensul prost al utilizării cuvântului este acela de „oameni care se prefac”, oameni care dau senzaţia că sunt ceva, când în realitate sunt cu totul altceva. Oameni care vorbesc despre societate, despre binele societăţii, despre patriotism, despre neam, despre credinţă, despre Dumnezeu şi, în realitate, ei sunt nişte hoţi, ticăloşi şi perverşi care râd în sinea lor. Despre acest gen de personaj e vorba şi ei chiar sunt numiţi, presa de obicei îi numeşte „actorii scenei politice”. Deci pe undeva lumea simte că sensul prost al cuvântului actor este acela de „mincinos”. De om care spune lucruri false.

E o meserie ciudată, controversată, care poate fi abjectă şi sublimă în acelaşi timp, depinde cum o foloseşti. Aşa cum cuţitul este o unealtă pe care o poţi folosi să tai legume sau pâine sau să ucizi un om.

Şi în acest moment, teatrul cum este? Cuţit pentru pâine sau pentru ucis?

În momentul ăsta teatrul este exact ce-a fost el întotdeauna, în orice societate. Dacă teatrul merge bine, este un semn extraordinar, pulsul cel mai exact al bunăstării unei societăţi. Dacă teatrul merge bine, societatea respectivă vrea să prospere, să se distreze, să se bucure. Dacă teatrul este prost, sărac, şchiop, dacă devine militant sau critic faţă de racilele societăţii înseamnă că lucrurile nu merg bine acolo. Teatrul este cel mai sensibil puls al unei societăţi. Fiecare text de teatru al fiecărei societăţi îţi spune la nivelul unu, doi şi trei, până departe, până în plăsele, exact ce se întâmpla în societatea aceea. Când teatrul este lejer, este de suprafaţă, societatea respectivă prosperă, are tot ce-şi doreşte, luptele pentru putere lipsesc pentru că nu-şi au rostul… O societate plină de convulsii are un teatru ca atare, agresiv, plin de probleme, spasmodic şi cam în direcţia asta ne îndreptăm noi. Acum totul este tulbure în teatrul nostru. Există un mers în jos, o decadenţă. Teatrul este sărac, spasmodic, e un teatru care se zbate, care nu-şi găseşte locul, care nu are bani, mijloace, un teatru din care pleacă valorile, în care cei ce rămân se luptă sângeros să rămână. E un teatru care se mută de pe marile scene în cluburi, un teatru care caută nu umorul, ci băşcălia, ca mijloc de supravieţuire… E un teatru care face compromisuri, care se vinde şi asta nu este altceva decât oglinda societăţii în care suntem.

Vorbeaţi mai devreme, de căutări, de divinitate, de Dumnezeu… Cât de aproape poate veni Dumnezeu în teatrul de care vorbiţi?

Dumnezeu este tot timpul peste tot. Nimic din toate lucrurile astea nu pot fi considerate vina lui Dumnezeu. Graţia lui Dumnezeu este peste tot şi tot timpul. Nu găsesc alt cuvânt mai plin decât TOT. Toate lipsurile grave şi zbaterea asta a societăţii convulsive şi spasmodice ar trebui să ne atragă atenţia că avem nevoie din ce în ce mai mult de o apropiere de El.

Poate fi găsit în şi prin teatru?

Eu, activând în domeniul ăsta, zic că da. Dar în acelaşi timp sunt conştient că El fiind peste tot, fiecare, căutând suficient de adânc în propriul lui sine, o să-L găsească acolo. Eu am în plus în acest domeniu problema comunicării. Eu cred –  indiferent câtă lume ar vrea să-mi demonstreze că nu e aşa – voi crede câtă vreme voi trăi şi voi respira, că suntem fiinţe care au în ele scânteia divină şi care trebuie doar să comunice pentru ca această scânteie să fie găsită şi să lumineze la intensitatea ei reală. Voi crede asta până la ultima mea suflare, voi crede că Îl putem găsi pe Dumnezeu atât înlăuntrul nostru, cât şi comunicând. S-ar putea să mă înşel. Dar eu cred că iubirea de aproape este o cale care ne duce acolo unde trebuie, acolo unde vrem să ajungem, indiferent câţi din cei mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi se vor strădui să-mi demonstreze contrariul. Şi uneori vor şi reuşi… Dar voi trece peste şi voi rămâne în continuare în credinţa mea.

Să ne întoarcem la drumul de care-mi spuneaţi mai devreme. Care e scânteia care v-a apropiat pe dumneavoastră de teatru?

Teatru înseamnă foarte multe lucruri. Înseamnă o cale a căutarii de sine, a comunicării cu aproapele, o cale a exprimării de sine. Adică odată găsit un adevăr – poate că e naiv ce spun, – dar odată găsit un adevăr te opreşti din fuga de a descoperi, pentru bucuria de a împărtăşi şi celorlalţi. De a spune: „oameni buni, uitaţi ce lumină am găsit, nu vreţi să vă bucuraţi şi voi de ea?” Asta zic eu că înseamnă comunicare şi iubire de aproape.

Asta am simţit-o dintotdeauna. Poate că n-am stiut s-o exprim aşa când aveam trei sau patru ani…. Poate că am trecut şi eu la un moment dat printr-o perioadă urâtă şi neagră în care voiam să fiu în vârf, voiam gloria, voiam celebritatea. Am crezut că asta este, dar în foarte scurt timp mi-am dat seama că mă înşel. Nu ţin neapărat să fiu în vârful muntelui, să fiu primul în ceva, bomboana de pe colivă. Ţin însă foarte mult ca oamenii care sunt aproape de mine să intre în aceeaşi vibraţie cu mine când comunic cu ei.

Şi dacă ar fi să alegeţi din traseul dumneavoastră un moment sau o cotitură fără de care n-aţi fi ceea ce sunteţi…

Au fost foarte multe. Cele şase sau şapte examene de admitere la teatru, fiecare…  sunt răscruci, pe urmă momentul întâlnirii cu Mălaimare, pe urmă cel al întâlnirii cu dl Liviu Ciulei, apoi cei 17 ani de la Bulandra, întâlnirea cu Sanda Manu, apoi o întâlnire importantă cu dna Geta Angheluţă, pe urmă toată experienţa de 22 de ani ca pedagog la Universitatea de teatru, în care am întâlnit foarte mulţi copii pe care i-am considerat un alter-ego… Erau eu din altă perioadă… Eul acela mic şi neputincios care întindea mâna să ceară ajutor. Am făcut o grămadă de filme de care nu sunt mândru, am jucat şi-n piese de care nu sunt mândru. Nu-i nimic, am mers mai departe. A mai fost un moment important când am jucat în teatrul Podul unde nu ştiam mai nimic şi Cătălin Naum ne-a dat nişte precepte aşa, ca Decalogul pentru creştini, pe care le mai ţin şi-acum. Şi au fost tot felul de oameni importanţi în viaţa mea, pe care i-am iubit, care m-au iubit, de la care am învăţat enorm. Totul a fost doar un drum, pe care am întâlnit mulţi prieteni, multe iubiri, un drum care m-a înălţat extraordinar. Pe urmă am mai avut o întâlnire absolut neprogramată cu Oana Pellea cu care joc două spectacole, unul de cincisprezece şi unul de opt ani, şi cu care am străbătut lumea. Pe urmă mai sunt copiii mei pe care-i iubesc enorm. Un grup micuţ din cei care mi-au fost studenţi care-mi sunt mereu aproape, deşi sunt ani de când au terminat.

Şi pe drumul ăsta, ce-aţi pierdut şi ce-aţi câştigat?

Drumul ăsta este extrordinar pentru că am înţeles că tot ce-am pierdut am pierdut pentru că nu mai aveam nevoie. Tot ce-am câştigat au fost lucruri de care am avut sau am în continuare nevoie. Am pierdut complexele. Ca puber şi adolescent eram îngrozitor de timid şi de complexat. Voiam să mă exprim şi mi-era jenă, aveam multe lucruri de spus – poate la vremea aia mai multe decât acum – dar nu puteam să mă exprim… Aşa am fost crescut, aşa era societatea. Era în mine o forţă extraordinară care voia să explodeze şi nu putea. Am câştigat mult în expresie, în detaşare, în iubire. Simţeam, aveam nevoie să iubesc, dar nu ştiam cum. Nu ştiam să accept, nu ştiam să iert, de fapt asta am învăţat doar în ultimii doi ani… Nu ştiam că în momentul în care iti este predestinat să evoluezi şi nu o faci, te laşi în scări, te laşi în obişnuinţele unei vieţi aproape automae, nu ştiam că la un moment dat divinul sau destinul te forţează, îţi administrează nişte lovituri pe care le poţi considera foarte dure, foarte nedrepte, dar care până la urmă se dovedesc benefice din punctul de vedere al cunoaşterii, chiar dacă material, social, profesional, se constituie în nişte pierderi imense. Nu ştiam lucrul ăsta. Şi iată că am înţeles că este aşa. Toată lumea asta materială în care credem, pe care o considerăm consistentă, reală, importantă, nu este nici consistentă, nici reală, nici importantă. Şi ea are doar un scop mic, de a ne ajuta să învăţăm. Ea nu există în mod real. Ar trebui să luăm aminte la marii învăţători care au venit pe pământ şi pe care i-aş numi domni – ca să nu le spun zeităţi sau divinităţi. Deşi prin identificarea totală cu divinul ei sunt esenţă divină. Şi aş numi doar câţiva, pe Akhenaton, Rama, Buddha, Zamolxe şi pe Domnul Iisus Hristos. Şi dacă am fi puţin deschişi şi am înţelege exact ceea ce au vrut ei să ne înveţe şi nu ceea ce alţii ne-au spus că au vrut ei să ne înveţe, am înţelege exact care este drumul şi unde trebuie să mergem. Au rămas mărturii suficiente ca să ne lumineze drumul. Dar suntem încă hipnotizaţi de lumea materială care e atât de mică şi meschină şi, culmea!, plină de durere şi suferinţă. Ne place încă să ne bălăcim în ea. Şi nu vedem drumul care ne duce spre ieşire.

Dacă v-aş ruga să alegeţi o perioadă din istoria teatrului în care v-ar fi plăcut să trăiţi şi să fiţi actor…

Răspunsul e foarte limpede, foarte clar şi fără ezitare. Eu sunt un admirator al Renaşterii italiene şi genul de teatru pe care îl iubesc, îl ador, îl predau şi în care iată, sunt considerat acum cel mai mare specialist – pentru că sunt singurul, dar nu, cu siguranţă, pentru că sunt cel mai mare – este commedia dell’arte, teatrul Renaşterii italiene. Un teatru care nu era înrobit textului, convenţiilor teatrale pe care le-aş aduna sub titlul de „teatru mort”, un teatru al lui „aici şi acum”. Un teatru al prezentului, spontan, al inteligenţei, al umorului liber, al comunicării perfecte, care nu este supus nici convenţiilor sociale, nici celor teatrale, nici regulilor celor trei unităţi sau oricăror alte reguli, care a reuşit să trăiască aproape trei secole… Un spaţiu al libertăţii, al farmecului, al improvizaţiei, al prezentului. Sunt fascinat de lucrul ăsta, încerc să-l explic tuturor aşa cum îl înţeleg eu. Nu l-am cunoscut aşa cum a fost, l-am reinventat pentru mine şi constat că toţi ceilalţi care-l practică l-au reinventat în felul lor şi mi se pare expresia cea mai plenară a esenţei teatrului. Şi am senzaţia că am trăit cândva în Renaşterea italiană. Şi că am venit cumva să o reînvii…

Şi ce e pentru dumneavoastră teatrul?

Cred că am răspuns deja. În nici un caz exaltarea egolui individual, care, după părerea mea, e cel mai mare duşman al culturii din toate timpurile şi al culturii româneşti de astăzi. Teatrul este un gest de dăruire. Teatrul este o comuniune.

Print

4 Comentarii

  1. Ionuţ 16/12/2010
  2. ioana 17/12/2010
  3. kica 11/02/2011
  4. monica 17/02/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.