Mihai Mălaimare: Teatrul independent nu e independent, ci foarte dependent de teatrul pe care vrea să-l distrugă

Actor de teatru și film, creator al Teatrului Masca, pe care l-a condus de la înființarea lui, în anul 1991, până anul acesta, Mihai Mălaimare s-a dedicat de câteva decenii teatrului nonverbal, pentru care s-a pregătit, printre alții cu Jacques Lecoq la Paris, despre care a scris, pe care l-a promovat asiduu în România. Ca regizor, a semnat zeci de spectacole cu trupa sa. Ca om de teatru cu spirit pedagogic, a pregătit la Masca o mulțime de actori atrași de mirajul teatrului gestual. Aventura sa a început în urmă cu mulți ani, când a plecat de la Teatrul Național din București și și-a creat propria trupă, cu care a cutreierat Europa în anii de glorie și pe care vrea să o ducă mai departe acum, când trece printr-un moment nefast. Despre reușite și înfrângeri, despre obstacolul pe care Masca trebuie să-l treacă acum, despre nevoi și neputințe, despre crize personale și crize generale am stat de vorbă cu Mihai Mălaimare la Festivalul Sinaia Forever, desfășurat în primele zile de septembrie, când trupa Masca a colorat orașul.       

Spuneți că în aceste vremuri grele și teatrul este în pericol, inclusiv Teatrul Masca. În ce sens?

În aceste ultime decenii am trecut de la regimul comunist la un regim capitalist, care nu știe cuvântul adevărat, iar oamenii sunt, evident, victimele acestei tranziții. Dacă au caracter, au suferit în perioada comunistă, iar acum sunt pe patul morții. Dacă nu au caracter, se descurcă superb, n-au ce căuta în teatru. Dar n-aș spune că în teatru nu există oameni lipsiți de caracter, căci există mari actori, de exemplu, lipsiți de caracter. Mă refer la maeștri, la cei care creează ceva, nu doar roluri, care creează siaj, nevoia de a fi alături de ei, condiția de a dărui ceea ce știu, ceea ce au. Cât despre situația de la Masca, actorii care au mers cu mine de la început și sunt în continuare cu mine sunt oameni de 50 de ani. Or, Masca se definește drept un teatru de gest, pantomimă, expresie corporală, în care condiția fizică este sine qua non. Tinerii au intrat într-un proces de formare, dar el nu este unul obișnuit, firesc, care are un termen de prelucrare, cel din marile școli europene, cum ar fi școala lui Jacques Lecoq. Or, noi nu avem timp, noi trebuie să creăm spectacole. Suntem victimele nevoii de avea sediu. Avem un sediu superb în București, o minune care a costat 3,5 milioane de euro, și suntem obligați să creăm pentru un public român care crede că a te duce la teatru înseamnă a merge pe Bulevardul Magheru, nu în altă parte, nu la Masca. Nu spun că nu avem spectatori. Avem, dar nu atât de mulți, încât să ne oblige să jucăm în fiecare zi sau de două-trei ori pe zi. Teatrul românesc trăiește o criză.

Cei care merg la teatru, care fac parte din tortul acela de spectatori din care se alimentează toate teatrele, sunt cam 200 000 de oameni în București. Dacă împărțim la numărul de teatre și de spectacole, rezultă cam jumătate de sală pentru fiecare spectacol și teatru. E puțin. Potrivit unui sondaj recent făcut de Ministerul Culturii, românii nu sunt deloc interesați de cultură, nu numai de teatru, ci de tot ceea ce înseamnă cultură.

Cum o explicați?

E o criză de interes față de el însuși. Cei care merg la teatru, care fac parte din tortul acela de spectatori din care se alimentează toate teatrele, sunt cam 200 000 de oameni în București. Dacă împărțim la numărul de teatre și de spectacole, rezultă cam jumătate de sală pentru fiecare spectacol și teatru. E puțin. Potrivit unui sondaj recent făcut de Ministerul Culturii, românii nu sunt deloc interesați de cultură, nu numai de teatru, ci de tot ceea ce înseamnă cultură. Cultura îi abate de la preocuparea pentru bani, business, descurcăreală. Văd ani grei pentru cultură în general și pentru teatru în special. Pe de altă parte, teatrul românesc va trăi drama dezinteresului celor instituționalizați în teatre față de propria lor meserie și instituție. S-a importat din străinătate sintagma teatru independent, iar acesta omoară clipă de clipă teatrul instituționalizat.

Adică?

După părerea mea, finanțarea pentru teatrul independent depășește în momentul de față finanțarea pentru teatrul instituționalizat. La Zilele Bucureștiului, ArCub, structură a Primăriei Capitalei, a propus la premii Festivalul Național de Teatru, Festivalul Național de Teatru Independent și Undercoud – Festival de Teatru Independent de Orice. Deci eu pot să mă gândesc că Primăria Capitalei intenționează să renunțe la teatrele ei, care ar fi trebuit reunite sub semnul teatrului metropolitan, care ar fi trebuit să aibă un festival propriu, o revistă proprie, un anume tip de vizibilitate, proprie unei capitale europene. N-o avem și n-o vom avea, pentru că nimeni nu e interesat de așa ceva, de exemplu.

Teatrul independent nu e deloc atât de independent, pe de o parte, iar finanțarea pe care o obține nu înseamnă automat un plus de calitate pentru producții, asta vreți să spuneți?

Se tot vorbea că, dacă actorii ar fi mai bine plătiți, ar fi mai buni. Nici vorbă! Să fim serioși! Actorii adevărați n-au fost niciodată actori pentru că au vrut în primul rând să câștige. Teatrul independent nu e independent, ci foarte dependent de teatrul pe care vrea să-l distrugă. Din rândurile teatrului instituționalizat pleacă spre teatru independent regizori, actori, scenografi, care fac imediat ceva, câștigă repede ceva mai consistent decât salariul de dincolo și se întorc, mutând de colo-colo poncife și stricând, uneori, și într-o parte, și în cealaltă. Fenomenul trebuie să-l privim cu toată seriozitatea. Dar mă întorc la Masca. Inevitabil, actorii tinerii în care am investit au de răspuns la problema existenței zilei de mâine. Unii au familii, alții își construiesc. Toate astea sunt în detrimentul condiției teatrului. Masca are acum un repertoriu de 27 de spectacole, iar în momentul de față nu putem juca niciunul fără repetiții, fără reluări. Au plecat actori tineri, care, chiar dacă nu au strălucirea actorilor de vârstă, sunt importanți, pentru că au fost distribuți în multe roluri, unele importante. Plecarea lor creează o problemă. În loc să avansăm, dăm doi pași înapoi, ne repunem pe linia de plutire și abia după aceea ne gândim la ce putem face. Eu nu mai sunt managerul Teatrului Masca, pentru că justiția lui Băsescu m-a condamnat drept incompatibil, în pofida tuturor evidențelor și a documentelor prezentate. Dar, într-o societate în care Parlamentul este scuipat – pe bună dreptate, înclin să cred, căci a ajuns o oficină politică -, toată lumea râde și te condamnă când vii cu aprobare de la Parlament. Manager este acum Anca Dana Florea, care a inițiat multe dintre marile proiecte ale teatrului de-a lungul anilor. Tranziția nu este însă ușoară. Eu aveam un ritm de lucru, ea are altul. E greu și pentru cei din subordine să se adapteze atât de repede și uneori lucrurile scârțâie. Dincolo de asta, dincolo de această perioadă care va trece, rămâne constatarea clară că actorul tânăr nu mai poate fi pregătit, pentru că nu are timp, pentru că e atras de altceva și, aproape cu durere trebuie s-o spun, pentru că nu mai vrea. Deci avem o problemă. Încă păstrez un dram de optimism, dar nu știu dacă Teatrul Masca va mai exista din toamnă. Dacă da, va fi o victorie pe care o voi clama.

Se tot vorbea că, dacă actorii ar fi mai bine plătiți, ar fi mai buni. Nici vorbă! Să fim serioși! Actorii adevărați n-au fost niciodată actori pentru că au vrut în primul rând să câștige. Teatrul independent nu e independent, ci foarte dependent de teatrul pe care vrea să-l distrugă. Din rândurile teatrului instituționalizat pleacă spre teatru independent regizori, actori, scenografi, care fac imediat ceva, câștigă repede ceva mai consistent decât salariul de dincolo și se întorc, mutând de colo-colo poncife și stricând, uneori, și într-o parte, și în cealaltă.

Dar Teatrul Masca a trecut multe hopuri…

Unele chiar mai rele. Am depășit dușmănii și ticăloșii sau lipsuri grave. E ca la luptă. Ești cu sabia în mână, știi că poți să te bați cu șapte-opt. După ce pică primii doi, ceilalți o șterg, căci își dau seama că n-au nicio șansă. Dar aici e vorba de mai mult. De 25 de ani mă confrunt cu dezinteresul afișat al lumii teatrale românești. Nu-i interesează sau mă ignoră cu ce propun eu. Premiile, selectarea în festivaluri etc. ar fi avut importanță, dacă ar fi avut urmări. Masca nu e un teatru obișnuit, ci un fenomen pe care nimeni n-a fost tentat să-l înțeleagă. Câtă vreme pui acest fenomen alături de niște instituții, e ca și cum ai încărca mere cu pere și le-ai vine drept prune. Sigur, planuri interesante avem. Renunțarea aproape totală la text, de exemplu, încă se poate face.

E un ideal?

Da. Așa am pornit la drum, ca să facem teatru nonverbal și numai teatrul nonverbal. Dar, când ai o sală așa de scumpă, un spațiu atât de minunat într-un cartier-dormitor, te gândești că trebuie să le dai și oamenilor din partea locului ceva ce înțeleg, ceva ce le e mai aproape până îi pregătești pentru teatrul nonverbal. Le-am dat, dar în acest cartier-dormitor oamenii încă dorm, nu se uită în jur, iar când se trezesc aleargă repede să mai fac un împrumut la bancă. Avem planuri interesante: Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet de Gabriel García Márquez, Hamlet-ul care își răcnește dreptul la existență de 25 de ani, plus ambiția de a juca 100 de spectacole de statui vivante pe Calea Victoriei, ca să definim oarecum Calea Victoriei drept un posibil pietonal pentru București. Ediția a șasea, din 2016, a festivalului statuilor vivante ar putea fi una definitorie pentru schimbarea de drum etc. Dar încă nu e timpul să vorbim de-acum despre ele. Culoarul nu este tocmai favorabil acum. Specificul Teatrului Masca, unde vedeta e echipa, o vedetă stranie, aparent un monolit, impune unele lucruri. Dacă apare o carie, oraganismul se spulberă. De 25 de ani asta fac în fiecare noapte: mă gândesc cum să repar rapid cariile și să duc mai departe echipa.

Când ai o sală așa de scumpă, un spațiu atât de minunat într-un cartier-dormitor, te gândești că trebuie să le dai și oamenilor din partea locului ceva ce înțeleg, ceva ce le e mai aproape până îi pregătești pentru teatrul nonverbal. Le-am dat, dar în acest cartier-dormitor oamenii încă dorm, nu se uită în jur, iar când se trezesc aleargă repede să mai fac un împrumut la bancă.

Ce ați pierdut, ce ați câștigat dvs. personal în acești 25 de ani?

Unii înclină să creadă că am pierdut actorul Mihai Mălaimare, ceea ce e posibil. În anul II de studenție am avut o criză existențială. Eram la duș, în cămin. Când m-am întors în cameră, îmi căzuse cam jumătate din păr. Am rămas trăsnit. Cred că a fost un fel de moment intens de depresie. În duș fiind, mi-am dat seama că n-am nicio șansă să devin cel mai bun actor din România. Am înțeles că nu voi fi niciodată. Pentru a putea trăi, opțiunea a fost să fiu cel puțin un foarte bun om de teatru și cred că am izbutit. Am pierdut atunci însă încrederea fabuloasă că pot fi cel mai bun. Rafael George, regizorul de la Teatrul Nottara, m-a luat să joc în Aici a dormit George Washigton. Înainte să intru în scenă, mi-a spus: „Îi vezi pe-ăștia? Toți sunt mari actori. Mihai, dacă nu vrei să fii cel mai bun, nu intra, că te vor mânca!” Nu poți să intri în scenă dacă urli în tine că o să-i „spargi” pe toți. Și așa am intrat. O bună bucată de vreme am uitat dușul din studenție și am crezut că lucrurile se vor rezolva cu simpla convingere interioară că sunt cel mi bun. Dar nu se rezolvă așa. Au apărut sumedenie de alte comandamente în viața mea care m-au făcut să uit actorul. Mi-am definit viața în zona gestuală a teatrului și, atunci, n-ai cum să fii cel mai bun actor dacă nu vorbești, în niciun caz într-o țară ca România. În plus, am intrat în politică, ceea ce înseamnă moarte.

În anul II de studenție am avut o criză existențială. Eram la duș, în cămin. Când m-am întors în cameră, îmi căzuse cam jumătate din păr. Am rămas trăsnit. Cred că a fost un fel de moment intens de depresie. În duș fiind, mi-am dat seama că n-am nicio șansă să devin cel mai bun actor din România. Am înțeles că nu voi fi niciodată.

Gustul amar n-a trecut nici acum?

Gustul sinistru cu care am rămas nu va trece niciodată. În politică, orice ai face, dar mai ales dacă ai gânduri sau proiecte bune, vei fi scuipat mai abitir decât orice ticălos. Am făcut politică activă 12 ani și știu despre ce vorbesc. Revenind la teatru, am făcut școală de regie, care m-a pasionat, probabil pe fondul unui talent – nu mă feresc s-o spun. În plus, pe măsură ce îmbătrânești, nevoia de a dărui e mai puternică decât aceea de a lua. Așa se face că, încetul cu încetul, actorul din mine a devenit o amintire. Mai joc din când în când alături de actorii mei, dar numai așa, ca să mă simt bine. Am mai pierdut, poate, capacitatea de a-mi organiza o viață lipsită de griji. Dacă aș fi rămas la Teatrul Național, probabil că aș fi intrat într-o zonă de box-office ridicat și poate că aș fi fost un om bogat. Nu sunt sărac, dar nici bogat și nicidecum nu mă pot lăfăi. Am strâns cât am putut să-mi văd copiii trimiși la școli din străinătate, cu speranța că dorul de țară e cel mai bun medicament împotriva lipsei de patriotism din România, a ticăloșiei de a-i face pe oameni să se simtă prost că sunt români, să-și urască țara. Dar așa au fost conducătorii noștri și așa este poporul pe care l-au ridicat: un popor de chelneri și lucrători de mâna a doua. Nu pot să nu spun un cuvânt, neplăcut, despre intelectualii de rasă care s-au vândut politicului. E păcat nu pentru viitor, pe care nu-l întrevăd, ci pentru trecutul fabulos al țării, care ne-a fost ascuns.

Am strâns cât am putut să-mi văd copiii trimiși la școli din străinătate, cu speranța că dorul de țară e cel mai bun medicament împotriva lipsei de patriotism din România, a ticăloșiei de a-i face pe oameni să se simtă prost că sunt români, să-și urască țara. Dar așa au fost conducătorii noștri și așa este poporul pe care l-au ridicat: un popor de chelneri și lucrători de mâna a doua.

Iar prezentul e sub semnul întrebării. Cum vă vedeți trupa de aici, în toiul festivalului?

Masca asigura animația stradală a festivalului de la Sinaia, timp de trei zile, pentru a doua oară. Am venit cu 70 de oameni, fiecare știe perfect ce are de făcut, nu facem niciun fel de rabat la calitate, oamenii știu cine suntem, ne îmbrățișează etc. E însă o imagine care ar putea să crească. Teatrul stradal nu înseamnă numai asta. Sunt tentat acum să intru în zona instalațiilor, dar trebuie să fiu atent să nu se piardă inefabilul actoricesc, magia pe care o aduce actorul adevărat. Am venit cu costume vechi, zeci, cu costume de 20-30 de ani. Ați văzut ce energie stranie degajă pe stradă măștile din Mantaua, confecționate acum 30 de ani. Magazia noastră e suprasaturată de costume și decoruri, dar nu mă îndur să le dau la casat. Sunt energii pe care le-aș arunca.

Dacă tot vorbim despre prezent, cum sunt tinerii absolvenți care ajung anii aceștia la Teatrul Masca?

Spre deosebire de Marin Moraru, n-aș fi chiar atât de tentat să neg tot ceea ce vine dinspre tânăra generație. Unii au fior, dar n-au avut profesori buni, care să le zugrăvească un viitor așa cum e el. Când termină facultatea, primul gând e înavuțirea – bani și glorie. Iar gloria nu e niciodată sora bună a muncii. Poți să muncești o viață și să nu întâlnești gloria asta de carton. Unii sunt interesanți și interesați de teatrul nonverbal. Numai că eu mi-am pierdut naivitatea – a doua imensă pierdere, după actor – și nu mai îmbrățișez orice entuziasm. Actorii tineri se hrănesc cu iluzia unui viitor frumos. Dar iluziile se spulberă repede. Studiază puțin, pentru că intră repede în pâine. Ne plângem că sunt sâsâiți, că vorbesc prost pe scenă, că nu știu să se miște etc. Păi, cum să știe, când nu au avut timp cu adevărat să se pregătească? În plus, nu mai au profesori competenți de dicție, impostație, arme albe, acrobație, canto, pantomimă etc. Îmi pare rău, dar îi acuz pe toți rectorii care au acceptat modelul Bologna. Există la noi două structuri care s-au opus și care au avut câștig de cauză: Facultatea de Medicină și Conservatorul. Dar acum nu mai există diferență între comerț și artă, exact ce vor Vestul și UE. Mai abitir ca oricând, ce vedem în România este imaginea reală a Fermei animalelor. Asta trăim clipă de clipă. Și, să o repetăm, pentru toate lucrurile de care ne văităm o vină majoră o are breasla, care a fost întotdeauna bântuită e orgasme contrafăcute. Toți am crezut că suntem imenși. Numai mie mi-a căzut părul, iar ceilalți sunt în continuare la fel de pletoși, în România sutem cei mai buni și avem cele mai bune festivaluri și cei mai buni directori. Nu există, de exemplu, o viziune centralizată a prezenței teatrului românesc în străinătate. Fiecare se duce unde-l taie capul, unde are relații și unde-l lasă bugetul. Breasla ar putea rezolva însă multe probleme. Una dintre ele, o lege a teatrului, inclusiv a salarizării.

Legea teatrului nu mai e vrută de nimeni și în special de cei din Europa. O organizare solidă a teatrelor din România nu este dorită și nu se va petrece. În treacăt fie spus, dacă ești selectat la FNT, te lupți cu ceilalți selectați. Dacă nu ești selectat, te lupți cu toți!

Ați făcut un astfel de proiect de lege în urmă cu ani. De ce n-a trecut?

Pentru că tot ce e figurație în teatru s-a erijat în apărătorul teatrului, în frunte cu câțiva actori mari, care n-au înțeles legea și perspectivele. L-au sunat pe Ion Iliescu să nu promulge legea. După ce ea a trecut, l-au sunat iar să-i dea ordin lui Răzvan Theodorescu s-o țină în sertar și să nu facă normele de aplicare. Altceva ar fi fost dacă ele s-ar fi făcut și am fi avut o lege. Acum toți urlă că avem nevoie de o lege a teatrului. Târziu, copii. Legea teatrului nu mai e vrută de nimeni și în special de cei din Europa. O organizare solidă a teatrelor din România nu este dorită și nu se va petrece. În treacăt fie spus, dacă ești selectat la FNT, te lupți cu ceilalți selectați. Dacă nu ești selectat, te lupți cu toți!

Și, în tot noroiul ăsta, nuferii unde mai sunt?

După una din repetițiile pentru festivalul de la Sinaia, am rămas singur în sală să sting luminile. Actorii și tehnicienii plecaseră, iar eu eram singur în teatru, singur cu aceste mii de costume și obiecte. Parcă stăteau și vorbeau între ele. Parcă stăteau la o șuetă, una pe care mi-era greu s-o mai înțeleg. Dar era una optimistă, care știa că teatrul va reuși cumva să depășească momentul. El, spre deosebire de politic, este încă mister. Încă nu s-a dezbrăcat în pielea goală, încă nu și-a dezvăluit în fața tuturor imperfecțiunilor. Teatrul duce mai departe o căruță cu paiațe care, chiar dacă nu cred, par a crede în ceva. În plus, instituțiile de teatru parcă sunt înconjurate, straniu, de o energie protectoare.