A venit în România pentru a doua oară după mai bine de 50 de ani. Prin anii ’70 a trecut pe aici cu o trupă de balet rusească. Acum, după mai bine de jumătate de secol în care lumea s-a schimbat, comunismul a căzut, iar el a devenit unul dintre cei mai importanți balerini ai lumii, alăturat adesea lui Vaslav Nijinski sau Rudolf Nuriev, Mikhail Barishnikov a sosit în acest început timid de vară la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde a fost vedeta absolută, fotografiat de dimineața și până noaptea pe străzi și la terase, la clubul festivalului sau oriunde… A venit la Sibiu cu un spectacol de poezie, „Brodsky/ Baryshnikov”, în regia lui Alvis Hermanis, prezentat în două seri, un spectacol care a dezvăluit celor veniți în sală fără prejudecăți și false așteptări un alt fel de Baryshnikov… Un balerin celebru, aflat la vârsta de 69 de ani, care are curajul de a se dezvălui pe scenă azi, acum, în acest moment al carierei lui, într-un spectacol ca o rană deschisă.
„Sunt foarte bucuros că revin în România după mai bine cincizeci de ani”, a spus Baryshnikov la întâlnirea cu cei câțiva jurnaliști care a avut loc la centrul de presă de pe Strada Cetății. „În 1970 cred că am mai trecut pe aici câteva zile, cu o trupă de balet rusească. Oricum, frumusețea Sibiului am putut s-o văd abia zilele astea, când am fost chiar impresionat de amploarea festivalului. De-abia aștept să joc în fața publicului de la Sibiu. Am rămas cu adevărat impresionat de acest festival, unde atmosfera e diferită și mai impresionantă decât la Edinburgh. Este cu adevărat extraordinar ce face Constantin Chiriac aici, este opusul lumii orwelliene. Acest festival oferă artă tuturor: artă pentru oameni și oameni pentru artă…”, au fost cuvintele pe care Baryshnikov le-a spus în deschiderea întâlnirii, lăsând să i se întrezărească emoțiile și în același timp plăcerea de a fi acolo, căci, deși fuseseră fixate doar 40 de minute de dialog, și-a îngăduit să depășească timpul…
„Acest spectacol – Brodsky/Barishnikov – cu care am venit la Sibiu, pentru mine este unul foarte personal, este despre prietenia mea cu marele poet rus Joseph Brodsky, pe care îl cunosc de zeci de ani. Vorbește despre oameni și despre artă, despre literatură și poezie, adică exact despre ce sărbătorește acest festival în fiecare vară. Poezia este chiar mai revelatoare decât dansul. Dansul bun este poezie bună pe o foaie de hârtie…” Dialogul cu presa a atins diverse zone ale existenței lui, de la cea artistică la cea personală. Redăm în continuare cele mai importante momente ale acestei întâlniri…
Despre Baryshnikov Arts Center
De mai bine de doisprezece ani am deschis un centru al artelor la New York. A fost înființat pentru a da o mână de ajutor cât mai multor artiști de toate felurile și ca să promoveze diverse forme de artă în SUA și în toată lumea și este un spațiu cu adevărat internațional. Oameni de pretutindeni, din Australia, din Spania, din Irlanda și sper că într-o zi și din România candidează pentru câte o bursă aici și ne fac sugestii legate de program. Lucrăm cu absolvenți care tocmai și-au terminat studiile de artă sau chiar și cu studenți din Europa ori America de Sud, cu oameni aflați la mijlocul carierei sau la sfârșitul carierei, care vin acolo, pe malul râului Hudson, la New York. Cu asta mă ocup la New York în fiecare zi, și nu de la 9.00 la 17.00, ci de la 9.00 la 00.00! Avem un grup minunat de artiști și tehnicieni. Împreună discutăm programul și an de an trebuie să mărim bugetul, care nu e prea mare, ci doar de vreo trei milioane de dolari – puțin, judecând după situația politică din SUA, așa că trebuie să facem rost de fonduri. Uneori facem eforturi și trebuie să alegem doar anumite proiecte. Artiștii aleși pot lucra într-un studio al nostru săptămâni întregi, nu îi deranjăm. La sfârșit, dacă vor să ne arate ce au lucrat, bine, dacă nu, nu e obligatoriu. Asta e și ideea: să-i pui la dispoziție tot tânărului artist și să-l lași în pace! Dacă au nevoie de un sfat, de consiliere, de un colaborator sau de mai mulți, facem tot ce putem, le aducem artiști la discuții, ca să vadă dacă pot lucra împreună. Așa s-au stabilit multe relații reușite în ultimii ani. Ne bucurăm că merge bine activitatea și mai primim și cadouri personale de la sponsori. Cum spunea Tennessee Williams, pentru noi sunt importanți „necunoscuții cei mai buni” și oamenii care cred în artă. Prin tradiție, pentru New York și pentru țara noastră, mai ales în ziua de azi, arta este absolut necesară pentru educarea tinerilor și pentru hotărârile pe care ei le vor lua în viitor, când vor conduce instituții de artă sau organizații politice. Arta vindecă. Arta este calea cea mai omenească și merge mereu mai departe…
Despre copilărie
Tata era în Armata Sovietică. Eu m-am născut la Riga, în 1948, când era un dezastru, după ce Rusia se divizase. Mama era o femeie simplă și foarte modestă, de pe râul Volga, însă o ființă extraordinară, fascinată de cultură în general. În Rusia postbelică, unde apele erau încă tulburi, acest om minunat era deschis față de orice tip de artă. O interesa să vadă un cor de o sută de oameni cântând pe plajă sau orice spectacol de teatru și mă lua și pe mine cu ea, pentru că nu putea să mă lase singur acasă. Iar eu o rugam să-mi explice ce se întâmplă pe scenă, vorbeam prea tare în sala de teatru, rușii se uitau la mine și eu nu înțelegeam de ce! Îmi amintesc că eram în sală odată și mi-a șoptit: Nu înțeleg de ce plânge femeia de pe scenă. Iar eu, mic fiind, i-am răspuns cu voce tare: „Fiindcă a părăsit-o bărbatul, de aia plânge”.
Mă ducea la operă, la concerte ale Filarmonicii și într-o zi am ajuns și la balet. Nu era un simplu spectacol, era un spectacol în care dansau copii alături de adulți, pe scenă, în decor… A fost ca un cutremur pentru mine, A fost o experiență extraordinară să văd cum toate artele se combină într-o clipă. Și i-am zis mamei că vreau să fiu și eu ca ei. Iar la grădiniță dansam. Făceam dansuri populare și îmi plăcea la nebunie. Am aflat apoi că există școli speciale la care trebuie să mergi ca să ajungi profesionist. Fără să știe mama și tata, m-am dus la o audiție. Apoi m-am întors acasă și i-am anunțat că eu o să merg la o școală de balet și coregrafie. Acesta a fost începutul carierei mele de dansator.
Am urcat pe scenă încă din primul an de studiu, când făceam cu toții figurație. Prima dată am pășit pe scenă în „Dama de pică”, opera lui Ceaikovski, unde eram copilul negru care ține în brațe un cadou în actul al doilea. Și nici n-au făcut risipă de cosmetice cu mine, m-au băgat pur și simplu într-un ciorap maro! A fi pe scenă prima oară a fost o experiență remarcabilă, evident. Îmi tremurau mâinile în care țineam cutia neagră… și în jurul meu oamenii cântau și dansau.
Despre libertate
Libertatea înseamnă a fi fericit sau nefericit cu un anumit loc în lume. Libertatea înseamnă a deschide gura și a spune ce crezi cu adevărat. Iată cel mai important lucru pe care l-am învățat trăind în Uniunea Sovietică, o țară unde era normal să minți, unde minciuna era norma. La douăzeci și șase de ani, atât cât aveam atunci, eram cam la mijlocul vieții. Mi-a luat câțiva ani să-mi dau seama că trebuie să-ți asumi răspunderea pentru tot ce faci în viață. Când te izbește evidența asta în inimă, în creier, în ochi, în urechi, atunci apare adevărata libertate. Asta a fost cea mai fericită clipă din viața mea. Iată ce scria Nijinski în 1919, în celebrul lui Jurnal, o carte uimitoare, în care vorbește despre relația lui cu Dumnezeu și cu arta. Chiar vreau să văd țara fără granițe – spune el. Apoi: Vreau să fac parte dintr-o lume nouă. Vreau ca educația copiilor să nu se refere la bani. Probabil că un socialist m-ar înțelege, deși eu nu sunt socialist, ci sunt, cum spun oamenii, doar un nebun care ar trebui să fie la casa de nebuni. Țineți minte! Era anul 1919…
Pacifismul, impulsul general către libertate și progresul sunt acum în conflict cu naționalismul din motive evidente. În Europa și în țara noastră se poartă o discuție cât se poate de serioasă la aceeași masă. Trebuie să respecți opiniile celorlalți. Asta înseamnă o lume liberă. E un fel de dihotomie: suntem în secolul XXI, dar astfel de probleme există de la mijlocul secolului trecut, există chiar de dinainte de Al Doilea Război Mondial. A apărut naționalismul german și lumea a luat foc. Și astfel ne întoarcem la artă. E nevoie de o discuție cinstită despre viitorul lumii. Eu nu sunt nici politician, nici disident, dar m-am născut sub Stalin și am ajuns acum, în secolul XXI, sub domnia lui Donald Trump…
Despre artă și sacrificii
Cei care vor să facă artă trebuie să țină minte că nu e un drum ușor. Arta are nevoie de sacrificii, spunea Konstantin Stanislavski, omul de teatru vizionar din Rusia. Sunt de acord. Și aici e vorba și despre sacrificii în relațiile cu oameni, cu familia, cu viața în general. În viitoarea lor viață de artist, vor exista anumite limite, pentru că în artă îți pui la încercare capacitățile tot timpul. Dacă ești dansator profesionist, de exemplu, trebuie să găsești mereu o cale de a-ți păstra echilibrul în viață, căci uneori înfrângerile sunt mult mai puternice decât victoriile și, într-un fel, mult mai valoroase pentru dezvoltarea ta. Trebuie să înveți să te lupți cu anxietatea/neliniștea, pentru că arta e o boală. Milioane de oameni fac artă în lumea întreagă și foarte puțini au norocul de a fi în centru tot timpul, ca Maya Plisețkaia sau Placido Domingo. Dintre câteva milioane, doar câțiva sunt norocoși. Dacă adormi în fiecare seară visând la cum o să faci artă, mergi pe drumul ăsta! Dacă nu, nu merge!
Despre o lume fără granițe
Azi mi-ar plăcea să fie considerat un cetățean al lumii întregii. Eu chiar cred că arta nu are granițe. Acum, habar n-am cum, copiii vorbesc cinci-șase limbi, ceea ce e fenomenal. Brodsky, prietenul meu genial și extraordinar, a trăit în Rusia 42 de ani, eu am trăit doar 10 ani. Am crescut în Letonia, am studiat câțiva ani în Rusia și am plecat. Educația mea era atunci mai degrabă letonă, ca și atitudinea în viață în general. Acum, sunt foarte american prin felul în care gândesc, copiii mei sunt americani, soția mea e americancă. Centrul artistic pe care-l conduc este un centru artistic pentru toată lumea. Mă bucur când văd un lucru de calitate de oriunde ar fi el și sunt liber să-mi spun părerea despre ceva, fie că îmi place, fie că nu, ceea ce în Rusia nu poți face nici în ziua de azi sau mai ales în ziua de azi…
Despre timp
Nu e ușor să urci pe scenă la șaptesprezece ani, ce să mai spunem la șaptezeci de ani! Eu sunt un artist emoțional și mă implic foarte tare. Când joc un tip care are schizofrenie și unul care scrie poezii despre moarte la șaptesprezece ani, mă iau în serios! Băiatul meu mi-a zis c-ar trebui să fac ceva haios. Deocamdată n-am nimic haios în cap. Viața ne surprinde cu brutalitatea ei câteodată, dar îți oferă și multă dragoste și destul umor. Trebuie să am timp și pentru copiii mei, și pentru familia mea, și pentru centrul de la New York. Trebuie să găsesc un echilibru și mi-aș dori ca anul să aibă 14, nu 12 luni. Ne mințim că mai avem atâta timp, dar nu mai avem. Suntem cu toții muritori, iar eu sunt un muritor care are o familie. Sunt soț, tată și bunic… Îmi place să cred despre mine că sunt un om normal, care din când în când face artă…
Print