Mircea Diaconu: „Politica e o formă de actorie”

A împlinit de curând 40 de ani de când a urcat pe scenă. Este cu siguranţă unul dintre cei mai importanţi actori de film din România. „Nunta de piatră”, „Adio, dragă Nela!, „Mere roşii”, „Buletin de Bucureşti”, „Filantropica” sau „Ticăloşii”… Este scriitor, premiat de Uniunea Scriitorilor pentru volumul de nuvele „Sugubina”, urmat de, „La noi când vine iarna”, şi de volumul de eseuri „Scaunul de pânză al actorului”. Este directorul Teatrului Nottara din Bucureşti şi senator PNL. Despre spaime mai vechi şi mai noi, despre începuturi, despre lume, teatru şi politică, am stat de vorbă cu actorul Mircea Diaconu.

Scriaţi în primele pagini ale volumului „Scaunul de pânză al actorului” că atunci când eraţi copil vă era frica noaptea şi că „acum” vă e mai frică ziua. De cine vă e frică astăzi?

Imaginaţi-vă că toate astea le scriam prin 1980. Dacă spuneai lucrul ăsta la vremea aia era echivalent cu o mică grenadă. Ziceam, într-adevăr că mi-e frică ziua. Azi nu-mi mai e. De fapt nici atunci nu-mi era. Pentru că, ziceam mai departe: mi-e frică să contez, mi-e frică şi că n-am să contez, mi-e frică să nu contez prea mult şi în aceeaşi măsură că n-am să contez prea mult… Şi-mi mai era frică atunci că nu voi putea fi înţeles. Pentru că atunci, ca să te exprimi, trebuia un anume gen de cifru, de modificare a textului în aşa fel încât să nu rişti, chiar fizic, dar în acelaşi timp să fii înţeles de ceilalţi. Din păcate, şi insist, subliniez, scriu cu literă mare, DIN PĂCATE, azi e liber. Şi nu-ţi mai foloseşti suficient imaginaţia. Nu mai face nimeni nici un efort, de decriptare, de aşezare în pagină, de imaginaţie, pur şi simplu, de creativitate. Nimeni.

O paranteză. Enormul succes sau succesul de festivaluri de cinema al filmelor noastre în ultima perioadă pentru mine e un test. Sunt filme sau poveşti cu o doză de creativitate minusculă. Cu o doză însă foarte mare de adevăr frust, social, dar nu de creativitate. Asta e ceea ce merge azi. Pe vremea mea nu era aşa. Pe vremea lui Shakespeare nu era aşa… Shakespeare nu spunea poveşti documentare. Sau fapt divers. Nu. El îmbrăca în creativitate un fapt divers. Asta ne lipseşte. Asta ne deranjează… Zeul zilei de azi este graba. Care, tradus în limbaj mediatic, se numeşte viteză. E o mare diferenţă între grabă şi viteză. Din păcate, folosim graba şi treaba iese pe măsura acestei grabe.

Spuneţi că libertatea anulează creativitatea?

Da. Şi trec în alt domeniu pentru o clipă, ca să explic. Vestimentaţia. Genul acesta de adevăr înseamnă fundul gol. Genul celălalt de expresivitate înseamnă toată industria desuurilor, poveştile desuurilor, întreg haloul vestimentar… Azi se preferă fundul gol.

Pe scenă sau de scenă vă e frică?

Nu mi-e frică. Şi mai e ceva. Primele mele ieşiri pe scenă au fost cu durere fizică. Prima ieşire s-a întâmplat în primul an de liceu. Am participat – m-a obligat un profesor să învăţ o poezie şi s-o spun într-un concurs, în Câmpulung Muscel, în oraşul meu. Era un concurs între licee. M-au îmbrâncit în spaţiul ăla cu lumini, în faţa unui pian – nu avea nici o treabă pianul acolo, dar ţin minte că era un pian în scenă – la un microfon. Dar în timp ce spuneam poezia simţeam cum îmi amorţeşte tot corpul, că mâinile îmi sunt întoarse invers, că gâtul, ceafa mi-au înţepenit definitiv, în vârful capului firele de păr îmi amorţiseră. Absolut tot fiecare părticică din corp era amorţită. Şi de-aia voiam să se termine cât mai repede să ies să mă liniştesc.

Iar a doua ieşire pe scenă a fost când am dat admiterea la facultate. Iar la admitere, înainte de a intra mi s-a făcut rău. La limita ameţelii. Eu în general nu ameţesc, nu-mi pierd cunoştinţa. Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Sunt banal. N-am sensibilităţi, sunt dintr-o bucată. Sau ca o bucată… Ca un stâlp. Ei, şi atunci mi s-a făcut rău. Ceea ce e altceva, e o chestie rafinată, nu?! Să ţi se facă rău, să ai puţine ameţeli, astea sunt din altă lume, nu eram obişnuit cu aşa ceva. Nu ştiam ce mi se întâmplă. Când am intrat însă în spaţiul proiectoarelor, parcă m-am liniştit. N-am văzut nimic decât o lumină orbitoare asupra mea şi auzeam nişte voci, care erau ale comisiei, care îmi cereau lucruri, îmi spuneau lucruri şi reacţionam la ele. Atât. Nu mă uitam nicăieri, nu vedeam nimic, dar spaţiul acela luminat, incandescent, m-am făcut să mă simt în largul meu, culmea! Am fost volubil. Cred că de-aia am şi intrat la facultatea asta. Altfel n-aş fi intrat în veci, dacă aş fi încercat să ating o performanţă prestabilită. Nimic din asta. Pur şi simplu m-am simţit bine acolo. Şi aşa am intrat.

După aceea mi s-a întâmplat de multe ori în viaţă să fiu bolnav, bolnav. Să am 39 de grade febră sau să nu pot să stau în picioare de răcit sau de bolnav. La un moment dat am avut o diaree infernală, o toxiinfecţie alimentară, ca să nu cumva să vorbim urât… Când am intrat pentru trei ore pe scenă n-a mai existat nimic. Corpul meu a găsit rezervele necesare să fie normal şi a funcţionat perfect. Cum s-a terminat am căzut ca plumbul. Aşadar, scena e un spaţiu de protecţie pentru mine, e înălţător.

Aţi aniversat de curând 40 de ani de scenă…

Eu n-am aniversat. M-au păcălit colegii. A fost o farsă generală aici a cărei victimă am fost eu…

Dar motivul farsei au fost cei 40 de ani… eu aş vrea să vă întreb ce s-a schimbat esenţial de la debutul dumneavoastră şi până acum.

S-a schimbat lumea. Pur şi simplu. Nu zic în bine sau în rău. S-a schimbat, că ăsta e obiceiul ei. Să se schimbe continuu. Nu s-au schimbat lucrurile esenţiale. Eternul uman. E acelaşi orice s-ar întâmpla. Am avut o revelaţie de curând. Am citit puţin Omar Khayyam. Deci un poet persan născut în jurul anului 1050, undeva, în secolul 11, al erei noastre. Şi am constatat că avea absolut acelaşi probleme ca şi mine. Absolut aceleaşi concluzii despre raporturile dintre oameni. Eternul uman – de-aia se şi numeşte aşa, nu?! –  rămâne acelaşi. Nimic nu se schimbă. Doar tehnologia, ceea ce nu mă interesează. Iar în teatru, cu atât mai mult, fiind o artă atât de veche, are obiceiul ciclic să se întoarcă înapoi la matcă. Se învârte în cerc. În sensul că din când în când iarăşi cineva se flambează, încordează muşchii. Vreo generaţie, vreun tip, nu contează, se încordează, se ridică de la pământ şi zice „Acum renovez totul, reformez, modific.” După o vreme foarte scurtă, câţiva ani, cade absolut la loc şi teatrul se reîntoarce. Conceptual spus, e vorba de reteatralizarea teatrului. E un concept pe care l-am înţeles prima dată explicat de dl Liviu Ciulei în tinereţea mea. Este o pulsaţie milenară… De-asta spun, mare lucru nu s-a schimbat. Însă s-a schimbat la oamenii din sală. Şi vă spun că ei contează foarte mult. Şi fiecare sală are spectacolul pe care îl merită. Sunt săli reci, sunt săli calde, sunt săli nervoase. Deşi nimeni nu stabileşte „Astă seară, noi nervoşii, hai la teatru!” Dar aşa se întâmplă. E o medie a lucrurilor care impune. Pe vremea tinereţii mele, acum vreo 30-40 de ani, în sala noastră veneau nişte oameni atât de dornici să se adape, să se liniştească, să se bucure, încât doza de disponibilitate a teatrului era enormissimă. Generaţii întregi din liceele bucureştene şi-au făcut pubertatea la noi în sală. Disponibilitatea era enormă, primeau de la noi, ca o carte deschisă.

Şi acum?

Acum spectatorul din sală, dacă aş încerca să fac un fel de radiografie, e un pic mai orgolios, un pic mai sigur de el, mai arogant. Şi e ceva ce mă sperie un pic. E atât de greşit educat de media, de televiziune, de stradă, de politică, de fotbal, care au o doză de agresivitate foarte mare. Şi atunci se aşteaptă, reflex, ca venind la teatru să primească tot genul acesta de „informaţie”, sau pe aici pe undeva. Aici e mica mea problemă. În rest, am observat după ce se aprinde lumina în sală la sfârşitul spectacolului un lucru care egalizează epocile. Adică zâmbetele lor, privirile lor de după spectacol sunt din aceeaşi gamă. De oameni liniştiţi şi împăcaţi, oameni care au avut o bucurie, o trăire, catharsis se numeşte. Şi am primit moştenirea asta de la greci. Care de-aia au inventat chestia asta – teatrul – ca să ajungă la acest gen de exhibiţie umană, generală, colectivă care se numeşte catharsis şi care este fabuloasă.

Ce este strâmb sau ce vă deranjează pe dumneavoastră la lumea noastră teatrală, la sistemul teatral din România?

Iarăşi zic. Orgoliul. Există reflexul uman – şi eu pot să-l înţeleg, dar numai într-o doză – că lumea începe cu tine. Că n-a fost nimic înainte şi nu va fi nimic după. Supunerea, dacă vreţi, faţă de marea cultură, admiraţia pentru marile spirite ale lumii pentru mine este sfântă. Deci eu mă aşez sub ei şi stau cuminte acolo şi dacă aş putea să folosesc din înţelepciunea lor ar fi fabulos. Dar, din păcate unii dintre noi – şi mai ales în zona regizorilor consideraţi val – au un comportament de mici demiurgi de comună, de sat. Nervoşi, rup sistemele, sparg formulele, anulează mari texte, folosindu-le sau modificându-le în folos propriu, ceea ce mi se pare absolut incorect. Asta e un reflex care mă deranjează în teatrul românesc, dar undeva într-un colţ… În medie, per total, vorba marxistului, e bine.

V-aş întreba, întâi în calitate de actor, apoi de director de teatru, pentru cine faceţi sau pentru cine produceţi teatru?

Pentru toată lumea. Asta e regula vieţii mele. De aceea Teatrul Nottara, cel puţin, aşa am făcut efortul, am vrut să aibă oferte pentru toate gusturile. E aberant să deschizi uşa numai pentru cei care vin cu cercei în urechi şi geci cu capse sau numai pentru cei la frac cu papion. Eu nu fac teatru de modă sau pentru modă, fac pentru toate gusturile. Mai ales că suntem plasaţi foarte bine chiar în centrul capitalei şi aici vine şi bogatul, şi săracul, şi provincialul, şi parizianul, şi bucureşteanul. Toate lumea vine în centru. Şi eu trebuie să am la teatrul nostru oferte pentru absolut toate gusturile şi genurile de teatru.

Dacă ar fi să alegeţi câteva momente din viaţa dumneavoastră şi să faceţi o schiţă de portret, de personaj, în alb şi negru…

Toate se adaugă, fiecare zi adaugă celeilalte câte ceva în viaţa omului şi să te opreşti la una dintre ele, chiar dacă aceea a fost o intersecţie de destin sau dacă a fost un gol de destin, e mărunt… Dar pot să mă desenez, dacă vreţi, schiţă în alb şi negru. Deci un crochiu al meu. Mă văd – şi pentru că viaţa e un cerc – mă văd în Gara de Nord cu un geamantan din carton, cu care fusese şi frate-meu într-o tabără – de-aia îl aveam, îl cumpărase tata, ca să-l folosească amândoi băieţii. Şi cu ochii foarte miraţi… Rezum. Mirat, în Gara de Nord, cu un geamantan în mână. Şi nu e foarte clar – dacă e o schiţă, aşa cum mi-aţi cerut, un crochiu pentru toată viaţă – nu e clar în acel crochiu dacă vin sau dacă plec. Pentru că ştiu sigur că am venit şi n-am plecat încă.

Povestiţi-mi o întâlnire sau o întâmplare din viaţa dumneavoastră fără de care n-aţi fi fost ceea ce sunteţi.

Am fost un norocos. Sigur, norocul şi-l face şi omul puţin, dar în ce mă priveşte, dacă am făcut şi eu, am făcut cu discreţie, dar Dumnezeu mi-a dat tot ce trebuie pe lume. Şi mi-a dat întâlniri exact când trebuia şi cu cine trebuia. Pot să mă concentrez dacă vreţi pe întâlnirile care mi s-au părut dure, cumplite, care mi-au produs suferinţă şi care în clipa aceea pare că-ţi fac rău. Dar când priveşti de unde mă uit eu – cum scria într-o revistă „60 cu 40”, de parcă ar fi fost bust, de fapt înseamnă 60 de ani de viaţă, 40 de meserie – când mă uit de la 60 cu 40 mi se par absolut divine… Întâlnirea cu profesorul de germană, care, din păcate, a murit. Terminase facultatea de un an sau doi şi a venit la noi în Câmpulung Muscel. Era romantic, un băiat frumos, tot oraşul îl iubea. El m-a luat de mână, de pe culoar, m-a băgat într-o clasă şi m-a pus să învăţ o poezie. Acel om mi-a schimbat viaţa. Uitaţi ce simplu e. Eu ieşeam din sala de sport, cu un prosop de gât, treceam la duşuri. Dacă n-aş fi ieşit în secunda aia, şi el nu trecea în secunda aia pe culoar, totul ar fi fost altfel. M-a oprit, m-a luat de mână şi m-a dus într-o clasă. Cu prosopul după gât mi-a dat să învăţ poezia. Deci dacă eu nu ieşeam în secunda aia din sala de sport eu n-aş fi fost actor niciodată. Pentru că n-aveam antecedente de nici un fel, n-aveam porniri de nici un fel, aproape că nu ştiam la vremea aia că pentru a fi actor trebuie să faci o facultate. Mă ocupam cu fizică, matematică chimie, făceam real, eram un elev cuminte, aveam nota zece, nici o aplecare către asta…

Ce înseamnă astăzi pentru dumneavoastră teatrul?

Teatrul pentru mine este o profesie pe care am fost silit să o învăţ şi s-o practic, pentru că am nimerit împins de destin aici, şi nu puteam să plec. Nu neapărat din amor. Dar aşa era pe vremea mea. Nu schimbai meseria sau facultatea, nu prea se putea. Şi dacă am apucat să intru aici trebuia să merg până la capăt.  N-am avut încotro. De multe ori mi-aş fi dorit altceva… Au fost momente concrete când am fost la un pas să mă las de meserie. Din păcate nu s-a lăsat ea de mine. Vă dau un exemplu. Am scris o carte de nuvele, am luat premiul Uniunii Scriitorilor, eram o speranţă, şi în tot anul ăla am vrut să mă las total de teatru pentru că nu puteam să fac şi una şi alta. N-am avut tăria, din păcate. Am ucis sau am amânat scriitorul din mine şi am lăsat actorul. Fiindcă se cerea. Nu ştiu, nu puteam să mă opresc. Sufăr şi acum că n-am făcut-o. A fost o clipă când până seara chiar eram hotărât să mă opresc. Dar n-am făcut-o.

De ce voiaţi să renunţaţi?

Era un culoar pe care-l traversasem deja. Şi acum pot să spun acelaşi lucru. Multă lume mă întreabă: „Ce cauţi tu în politică, eşti un aşa de bun actor…” Da, bun, în regulă! Ce, îmi fură cineva lucrul ăla? Poate vreau să mai văd altceva, să mai învăţ, să mai observ altceva. Pentru ce să stau într-o cutie? Pentru Dumnezeu, nu vreau să stau într-o cutie! Dacă îmi pot permite, sunt lipsit de modestie. Mi s-a întâmplat să mi se deschidă şi o altă uşă. S-o închid? Nu. De ce? O deschid, o consum şi o închid după aceea. O să vedem ce se întâmplă. Şi mai am surprize. Pe la 70 de ani mai am ceva de făcut, dacă voi mai fi…

E politica o formă de actorie?

În mod sigur politica e o formă de actorie. Este chiar şi în măsura în care orice om de pe lume se scoală dimineaţa şi vrea un lucru, urmăreşte un scop, se îmbracă într-un anume fel, îşi alege cuvintele într-un anume fel şi execută acea concepţie a zilei respective, a intenţiei respective. Intră într-o audienţă, cere mâna unei fete… Acela e un actor. El îşi construieşte, are o intenţie clară, se îmbracă într-un anume fel adecvat acestui lucru, îşi selectează cuvintele… Iată scenariul, iată textul, gândit, chiar repetat de mai multe ori. Un om care cere mâna unei fete o face de mai multe ori. Şi în baie, şi în oglindă, când se bărbiereşte, şi mental şi aşa mai departe. Toţi suntem actori. În ceea ce priveşte politica… e o zonă care repetă absolut mecanismul scenei. Doar că fiecare are textele lui, piesa lui – şi asta e partea neplăcută – care se interferează cu cealaltă, de-aia e şi un haos de nedescris. La noi e ordine în teatru. Se spun replicile exact, una după alta… Nu, acolo se spun în acelaşi timp. Chiar şi public există. Din plin. Pe de altă parte publicul pentru o tribună politică e cât ţara. Sau aproape cât ţara. Ceea ce, iarăşi, eu zic că e tentant. Şi acolo la fel. Trebuie să convingi pe cineva de ceva anume. Că-s alegătorii, cetăţenii, că-s ceilalţi colegi, că e un adversar, trebuie să convingi de ceva anume. Prin aceleaşi mijloace. Nu e nici o diferenţă. Vă povestesc. Am avut un şoc… Ieri sau alaltăieri, lângă mine pe un scaun stătea şi părea că are ceva cu mine, un domn, nu dau nume, fireşte. Mititel, grizonant, care e senator…. Şi care se uita la mine aşa, uşor agresiv, sau ironic, mi se părea mie. M-am uitat şi eu la el şi în clipa aia eu am avut o revelaţie. Am jucat acum ceva vreeme într-un film care se numeşte „Ticăloşii”. Eu mi-am ales din panoplia politică o tipologie, un tip, pe care să-l interpretez acolo, eu fiind unul dintre marii ticăloşi ai acelui film. Ei bine, ăsta era ticălosul meu… Efectiv ăsta era. Şi era lângă mine. Atunci mi-am zis: „Doamne, ce miracol e că mă aflu aici!” Păi câte personaje o să pot să-mi fac… Oricâte. Îmi iau ce vreau. Deci, ca să zic aşa, chiar dacă o dau în bară cu politica, sau cu efectele asupra naţiei, sau cu ajutorul pe care cu sinceritate încerc să-l dau semenilor mei, măcar fac o documentare uriaşă… Pentru cât o să mai joc de-acum încolo.

Print

2 Comentarii

  1. alexandru 24/03/2010
  2. Rica Venturiano 25/03/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.