Moarte Ceauşeştilor!

Iarna lui 1989. Flash-back-uri cu străzi pustii din Bucureşti în alb şi negru, blocuri, puţină zăpadă, felinare întunecate şi apoi aceleaşi imagini din decembrie, cu mulţimea adunată în Piaţa Palatului, în faţa sediului CC, din nou discursul lui Ceauşescu, fuga, tancurile, Televiziunea Română Liberă şi discursurile Consiliului Frontului Salvării Naţionale.

foto-ceausescu_307x216După 20 de ani, Institutul Internaţional pentru Crimă Politică şi-a propus să „investigheze” cel mai controversat proces politic din Europa ultimelor decenii, care s-a desfăşurat la Bucureşti, pe data de 25 decembrie 1989, în ziua de Crăciun. Procesul soţilor Ceauşescu. Investigare artistică. Un spectacol de teatru documentar, pus în scenă de Milo Rau, cu actori din România. Este pentru a doua oară când Teatrul Odeon găzduieşte un spectacol de teatru documentar, după „Spovedanie la Tanacu” al lui Andrei Şerban.

S-a spălat pe mâini cu whisky

Poate că o discuţie mai amplă despre utilitatea acestei forme de cercetare, din păcate prea puţin experimentată la noi, ar fi binevenită. Am asistat joi seara, la prima dintre cele două reprezentaţii găzduite de Odeon, la câteva momente şi tulburătoare, şi cutremurătoare. Şi am (re)simţit puternic, împreună cu toată sala, neputinţa de a aplauda la final. Să începem prin a spune că spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” este valoros deopotrivă ca act artistic şi act documentar. Că este construit „la rece” şi că se simte în spate un regizor distanţat, neimplicat emoţional în evenimentele din decembrie ’89 de la Bucureşti.

Din cercetările şi documentările făcute în România, din mărturiile celor implicaţi, realizatorii proiectului au ales şase monologuri. Toate proiectate, în prima parte a spectacolului, pe panouri mari, care se aşază în scenă ca nişte cărţi de joc în care intră şi din care ies personaje vii, ce par să se ciocnească, să se intersecteze, dar rămân toate separate de destin şi de istorie. Regia pare să fi ales această soluţie scenică pe de o parte pentru a păstra echilibrul fragil între emoţie şi distanţare, iar pe de altă parte pentru a construi un fel de prolog la chinuitoarea scenă a procesului. Şi în sală, venit direct din arest, cu acordul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a fost prezent generalul Victor Stănculescu. Cel care – după cutremurătoarea-i mărturisire rostită simplu de Constantin Drăgănescu, actorul care-l interpretează – s-a spălat cu whisky pe mâini înainte de proces, pentru că la unitatea militară unde s-a petrecut totul nu curgea apă…

Prologul, aşadar, reface în sens invers drumul acelor zile ale Revoluţiei din decembrie. Poeta Ana Blandiana, interpretată de Victoria Cociaş, actorul Ion Caramitru, interpretat de Mircea Rusu, un tânăr care era copil în decembrie ’89… personaje de la vechea „curte”, defilează pe ecrane şi rememorează cum au fost prinşi şi surprinşi de ultimul Crăciun sub comunism sau de primul Crăciun liber… Cum s-a format Consiliul Frontului Salvării Naţionale, cum s-a hotărât cine face parte din el, cine l-a format, unde s-au ţinut primele şedinţe, cine a dat ordin să se tragă, cum intrau gloanţele în zidurile clădirilor din centru, cum a fugit Ceauşescu, ce se striga pe străzi… sunt poveşti-întrebări lansate precum mesajele în largul mării. Cel din urmă rămâne glasul generalului Stănculescu…

„Am uitat că era Crăciun”

revolutieŞi începe procesul. O încăpere sordidă, cu lumină palidă de neon, cu scaune incomode, câteva mese, perdelele atât de bine cunoscute atârnând la geam şi frigul pe care soţii Ceauşescu atunci se poate să-l fi experimentat pentru prima şi ultima oară, de vreme ce şi-au păstrat paltoanele pe ei. Sec şi rece, ca un proces al procesului comunismului, spectacolul înaintează şi desface bucăţi întregi din întâmplările de acum 20 de ani. Nu propune soluţii sau interpretări. Doar reface un traseu pe baza mărturiilor descoperite. Şi e greu de privit. Disperare, neînţelegere, neputinţă, beznă, incultură, lacăte multe, furie, frică, o frică nebunească, răutate, dispreţ, amărăciune, o amărăciune de 25 de ani, milă, viclenie, prostie, uneori demnitate, încăpăţânare şi din nou o frică nebunească sunt doar câteva dintre stările pe care spectatorul le traversează empatic de-a lungul orei cât durează procesul. Nimic altceva. A vorbi aici despre interpretarea Victoriei Cociaş şi a lui Constantin Cojocaru, în rolurile celor doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu, aproape că nu-şi are rostul. (Deşi interpretarea lor e o poveste în sine, minunat „scrisă”…). A vorbi despre teatru şi despre viziune regizorală asemenea…

S-a discutat, în schimb, mult, la întâlnirea cu publicul de după spectacol, despre „mascarada” procesului din 1989. De ce a mai fost nevoie de un proces în care cel mai important acuzator al soţilor Ceauşescu a fost avocatul apărării… Răspunsul lui Stănculescu a fost clar: „Se pare că asta a fost soluţia găsită atunci, ca să dea legitimitate Revoluţiei… Pe stradă s-a strigat întâi <Moarte Ceauşeştilor!> şi abia pe urmă <Jos comunismul!>. Puteau fi închişi pe viaţă, puteau fi aruncaţi maselor… dar s-au temut de o revenire contrarevoluţionară. Am uitat că era Crăciun…”.

Desigur, nimeni nu şi-a propus să dea verdicte, ci doar, ca-n „Hamlet”, să le zguduie puţin conştiinţele privitorilor printr-un joc de teatru. Iar mecanismul declanşat a funcţionat perfect. Cu o singură excepţie – stranie în liniştea sălii -, nimeni n-a putut aplauda după sentinţa de condamnare la moarte şi după executarea ei. S-a lăsat liniştea.

Spectacolul va pleca în perioada următoare într-un turneu prin Europa şi se va juca în teatre din Germania şi Elveţia. Poate că n-ar fi rău un turneu prin România, la întoarcere…

P.S. Aveam 11 ani la Revoluţie. Stăteam într-un oraş de lângă Bucureşti şi-mi amintesc doar atât. Frica alor mei, pe care n-o înţelegeam cu adevărat, frigul, televizorul şi o noapte în care mă uitam pe geam şi îi ascultam pe ei vorbind despre cât de bine ar fi „să-i omoare mai repede” şi să se termine odată… Era seara de 24 decembrie 1989.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.