Mountainbikerii sau mecanismele (ne)fericirii

„Mountainbikerii”, spectacolul lui Radu Alexandru Nica de la Teatrul German din Timişoara, este un fals răspuns la întrebarea dramaturgului Volker Schmidt: „Ce se întâmplă când ai tot ce ai visat?” „Începi să distrugi ceea ce ai realizat, pentru a vedea ce mai rămâne. Te mişti deja în afara uzanţelor moralei. Devii element perturbator, dar simţi din nou că exişti…” – iată propria justificare a autorului pentru povestea Annei. Dar aceasta este doar una dintre poveştile din „Mountainbikerii” şi doar una din multele poveşti din ea însăşi. Iar regia are meritul de a face din spectacol un fals răspuns la întrebarea propusă de dramaturg.
Într-o lume/ societate ca a noastră, în care trendul este să aduci pe scenă drame ceva mai „concrete”, în care oboseala fericirii (înţeleasă în sens americano-occidental: familie, siguranţă profesională, recunoaştere socială, bani, casă cu grădină etc.) nu este tocmai o problemă socială extinsă, un text precum cel ales de Radu Alexandru Nica poate părea anacronic. Şi totuşi… Felul în care este gândită montarea de la Timişoara conduce spre o zonă a general umanului – pe alocuri „general umanul” postfreudian – în care straturile conştientului şi ale subconştientului sunt desfăcute şi lăsate la vedere, arătând nu poze ale nefericirii în diverse ipostaze, ci mecanismele care o declanşează. Cu ritmul lor cu tot, impus la modul aproape concret de mişcarea bicicletelor şi a actorilor în spaţiul construit de Dragoş Buhagiar.
Un copac cu biciclete pe post de crengi, aşezat în mijlocul scenei, şi două mini-piste pentru biciclete, iar în centru, un scaun rudimentar de ginecologie, care la un moment dat va funcţiona şi ca o vană în care Anna îşi va juca rolul straniu de „fotomodel” mort. Decorul din fundal – trei uşi acoperite cu un fel de draperii, ţevi ruginite, plăci de faianţă veche, un spaţiu care aminteşte subtil şi de celebra baie a lui Hitchcock, şi de toate reprezentările clişeistice ale nefericirii contemporane, cu voluptate adusă în scenă în decoruri cel mai adesea naturaliste – funcţionează într-o primă fază ca un fals indiciu. Apoi, încet, încet, pe măsură ce evoluează poveştile celor trei cupluri, care se întretaie – din nou, freudian – nici unul dintre elementele din scenă nu va rămâne lipsit de sens, funcţionând la limita dintre simbolic şi concret.
Nici surplusul de fericire – înţeleasă în termenii enunţaţi înainte –, nici nefericirea crescută precum florile de seră, în condiţii perfecte (metafora grădinii lui Manfred, ginecologul care cultivă flori, este poate singura imagine insuficient exploatată şi scenografic, şi regizoral), nu sunt motivul pentru care Anna se îndrăgosteşte (?!) de băiatul de 17 ani al femeii care e amanta soţului ei. Motivul pentru care Anna (interpretată de Etelka Magyari, care urcă treaptă cu treaptă şi stare după stare, pregătind unul dintre cele mai puternice momente de joc al nebuniei asumate pe care le-am văzut în ultimii ani pe scenă) străbate pe rând toate vieţile din jurul ei, ca un tăvălug, este mai degrabă întreţesut în structura ei.

În spectacolul lui Radu Alexandru Nica, nu fericirea o face nefericită, ci nefericirea ca trăsătură înnăscută o face să caute cu disperare „ceva”-ul care-i lipseşte. Iar actriţa marşează tocmai pe asta, mizând pe propria expresivitate, bine pusă în valoare şi bine exploatată spre exemplu în scena în care, în cada plină cu apă, se lasă fotografiată ca moartă. În plăcerea morbidă a unui adolescent maturizat înainte de vreme, care pozează cadavre, Anna se descoperă pe sine. Interesantă este şi folosirea scaunului de ginecologie ca loc al plăcerii şi al suferinţei, deopotrivă. Ca loc unde se întâmplau amorurile dintre ginecologul Manfred, soţul Annei, şi Lina, amanta lui. Apoi, acelaşi scaun „se deschide” şi devine vana în care fiul Linei se întâlneşte cu Anna. Iar în final, este sicriul lui Manfred, care moare într-un stupid accident de bicicletă.
Interpretat aproape fără greşeală, spectacolul de la Teatrul German din Timişoara funcţionează printr-o inteligentă combinare a construcţiei actoriceşti cu cea regizorală şi scenografică. Stranietatea lui Horia Săvescu, erotismul subtil al Danielei Torok, erotismul de crisalidă al Olgăi Torok, totul face ca pe scenă să se creeze o plasă de relaţii, care începe timid în primele scene şi devine în final aproape vizibilă cu ochiul liber. Suferinţa şi plăcerea sunt două feţe ale aceleiaşi monede, iar miza nu este fotografia care să surprindă un moment, aici şi acum (deşi fotografiile lui Thomas curg în permanenţă pe scenă), ci să creeze fiinţe în evoluţie. De ce-urile se rezolvă la vedere şi, cel mai important, gesturile nu rămân gratuite.
Imaginea din final, cu Manfred întins pe masa lui de ginecologie, cu acelaşi copac din biciclete în spate, cu o lumină care miroase a zi ploioasă în munţi, când roata bicicletei se împiedică într-o crenguţă udă, este, în aceeaşi măsură, un posibil sfârşit şi un posibil (re)început.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.