Nevoia, element recurent activ la Charlie Chaplin

Bogăţia unghiurilor din care poate fi privită opera lui Charlie Chaplin dă şi posibilitatea raportării psihanalitice între ceea ce a fost impresionat de peliculă şi viaţa lui Charlie Chaplin.

Din perspectivă freudiană, Chaplin îşi găseşte sursa plot-urilor, cât şi viitoarele convingeri politice în copilărie. Cu ambii părinţi entertaineri, Charlie ia contact cu rigorile lumii divertismentului, iar la vârsta de 5 ani ajunge să o înlocuiască pe mama sa, care în urma unei probleme cu laringele este huiduită şi nevoită să coboare de pe scenă.

Crescând întru-un mediu foarte sărac, Charlie îşi va face debutul la Studiourile Keystone, respectând reţeta lui Mack Sennett: gesturi exagerate şi gag-uri fizice extreme, inspirate de Commedia dell’arte din spaţiul european. În primele filme, Chaplin rulează reţeta, asumându-şi în timp o pantomimă mai subtilă, odată cu crearea personajului The Tramp (Charlot sau Vagabondul).

Vagabondul este la început un hibrid între reţeta comicului burlesc, alături de o zonă de naivitate şi sensibilitate. Aspecte ale copilăriei vor irumpe în simpatiile sale de stânga şi în recurenţa unor imagini. Vagabondul nu este altceva decât adolescentul Charlie, hoinărind prin Londra începutului de secol XX, locuind în camere degradate sau la Central District School for paupers.

De această dată, Chaplin îşi poate retrăi trecutul, dar un trecut reconstruit, aplicat pe Vagabondul. Dacă tânărul Charlie era într-o luptă pentru supravieţuire, The Tramp găseşte imediat soluţii, multe devenind gag-uri celebre.

Ca şi teatrul, arta cinematografică necesită esenţializare, astfel în economia peliculei, abundenţa situaţiilor umple personajul cu ingeniozitate în luare deciziilor iminente. Vagabondul este altruist, rezolvă mai mult pentru ceilalţi decât pentru sine, şi pare de multe ori picat din senin în mijlocul unei situaţii. Personajul se vrea un exponent al omului simplu, al săracului care se învârte într-o lume care nu îi aparţine. Spre deosebire de păturile sociale defavorizate asupra cărora se răsfrâng deciziile celor care conduc, Vagabondul este de neclintit. Neavându-se decât pe sine, supravieţuitor prin ingeniozitate, el devine de fapt intangibil.

Dacă eroii în general sunt hiperbolizaţi, construiţi ca o sumă de calităţi extrase din aspiraţii umane pe filieră mitologică sau din basm, Charlot devine intangibil prin lipsa hiperbolei. Neavând nimic de pierdut, într-un carpe diem perpetuu, el devine simbolul multor emigranţi din America acelei perioade. Personajul răspunde la nevoia lui Chaplin de a-şi reevalua cu candoare copilăria şi adolescenţa în contextul sărăciei, iar emigranţilor le răspunde nevoii de a râde public de cei de care se temeau.

Refularea dorinţelor lui Chaplin prin Charlot se face visând (fără a dormi neapărat) bani şi perioada post-înavuţire. Nevoia stringentă de resurse financiare devine axul central pentru cei care trăiau modest pentru că în lipsa acestor resurse angrenajul vieţii lor se bloca, de la hrană la chirie.

 Concepţia lui Freud asupra sexualităţii apare la Chaplin sub o formă dublă: prima dragoste şi mama. În numeroasele relaţii amoroase pe care le-a avut, Charles Spencer Chaplin a căutat un ideal feminin. Nevoia de adulaţie se îmbina cu imaginea primei lui iubiri, Hetty Kelly, o dansatoare de 15 ani de care se îndrăgostise şi care avea să moară mai târziu de gripă spaniolă. Amestecând planurile peliculei cu cele ale vieţii personale, Chaplin căuta în fiecare femeie adolescenţa lui Hetty Kelly. De aceea, multe dintre personajele feminine din filmele sale par a avea o vârstă mai mică decât cea înfăţişată, cu un iz adolescentin de candoare. Aceasta imagine îi va domina şablonul de femei de care se va îndrăgosti Charlot, dar şi omul Chaplin.

Exceptând ironia la adresa unor femei din Domnul Verdoux (film care în sine o ironie la adresa societăţii capitaliste) sau la adresa unor femei snoabe şi bogate, femeile din producţiile sale se împart în general în două categorii: tânăra ingenuă şi femeia matură care munceşte din greu. Ambele tipuri sunt redate in Luminile oraşului, unde tânăra oarbă care vinde flori trăieşte alături de mama sa. Imaginea femeii mature muncind, trăind în condiţii precare este proiecţia imaginii mamei sale în eforturile de a-l creşte pe el şi pe fratele său, Sydney.

 Instinctual, Chaplin îşi pune pe peliculă femeile care psihologic au de obicei un impact foarte mare: prima dragoste şi mama. Pe întreg parcursul carierei sale, cât şi în viata personală, aceste două imagini îl vor domina.

Astfel, intervine în filmele lui Chaplin nevoie de a reîntregi un tablou apăsător, dar căruia îi poate face dreptate cinematografic, într-un happy-end. Vagabondul se îndrăgostea sau partiza cu personajele sărace sau bolnave, cărora Chaplin le acordă o puritate incipientă, şlefuită parcă prin suferinţă. Chaplin, provenind din lumea marginalizată, tinde să identifice anumite valori cu această lume, nepervertită de bogăţie şi să îi acorde cel puţin superioritate din punct de vedere moral. Acest lucru îi legitima şi viziune politică de stângă, în special latura echităţii sociale.

El însuşi emigrant in America şi hăituit mai târziu de autorităţi pentru propagandă comunistă, descendent pe filiera maternă dintr-o ramură Romani de care era foarte mândru, nu putea apărea decât în dublă ipostază în Marele Dictator. Chaplin îl interpretează pe dictatorul Adenoid Hynkel, un Hitler în cheie parodică, dar şi pe evreul prigonit, personaj asemănător Vagabondului.

Pe de-o parte Chaplin îşi exprimă adeziunea antifascistă ce se îmbină coerent şi cu stânga la care adera, pe de alta parte avem ideea de minoritar, în orice formă ar fi exprimată: evreu, ţigan, emigrant sau sărac într-o lume a bogaţilor.

Nevoia, identificată până la un punct cu lipsa ori cu sărăcia, se manifestă la Chaplin ca o componentă psihică activă ce domină şi subordonează personajele, transformând lipsa sau lipsurile (chiar lipsa sunetului până la ultimele sale producţii)  într-o sensibilitate tragicomică.