Nicolae Urs: Se lucrează împotriva culturii şi culturalizării acestui popor

Nicolae Urs este unul dintre acei actori ce nu stau prea mult în lumina reflectoarelor, dar care, atunci când urcă pe scenă dezvăluie o lume întreagă. Pasionat de Cehov, de teatrul clasic, în urmă cu câţiva ani a scris unul dintre cele mai frumoase scenarii pentru un spectacol singular în spaţiul teatral românesc, jucat la Teatrul Bulandra, alături de Horaţiu Mălăele: „Măscăriciul”. Cu el a plecat apoi într-un turneu în jurul lumii, care i-a adus totodată şi despărţirea de Teatrul Odeon, căci a trebuit să aleagă. A ales lumea… Dragostea pentru Cehov l-a adus înapoi la proza scurtă a marelui dramaturg şi a urmat un spectacol la fel de important, un one-man show de data asta, reluat de curând pe scena de la Centrul Cultural pentru Unesco „Nicolae Bălcescu”…

Cum vă regăsiţi în Bucureştiul de astăzi sau în lumea în care trăim?

Începem cu stângul… Mă simt foarte prost şi în lumea în care trăim, şi în Bucureşti, iar cea mai bună dovadă e că acum, când ne-am întâlnit, eu vin direct de la grădină de la Corbeanca unde am stropit şi am udat pomii şi nişte căpşuni pe care-i aştept să înflorească. Asta ca să plec din Bucureşti… În Bucureşti nu fac mai nimic în afară de teatru.

De ce fugiţi de Bucureşti?

Nu mă leagă nimic. Când stau în Bucureşti, stau în casă şi citesc sau scriu, n-am prieteni aici, n-am afaceri, plec ca din puşcărie la Corbeanca la aer curat, să stau cu căţeii mei, cu pisicile… Îmi place viaţa la ţară…

Şi cum aţi ajuns la teatru, care nu are prea multă legătură cu viaţa la ţară?

E foarte ciudat. La 22 de ani, am venit dintr-un sat din Făgăraş – Gheorghe Şincai se cheamă – să fac teatru. Am venit cu o ocazie, că nu există linie directă, satul e la vreo 4 km de calea ferată. Şi, când m-am hotărât, tata a zis: „Ia, mă, şi tu 100 de lei – era mult atunci – şi du-te şi fă-te om.” Şi am venit aici la o mătuşă, prin mahalaua Bercenilor. M-am înscris la Şcoala Populară de Artă, că nu putea fi vorba de Institut, n-aveam nici un repertoriu, n-aveam nimic. Am reuşit până la urmă să ajung la Petrică Gheorghiu, mare om şi actor, care mi-a zis: „Spune-mi o poezie.” „Păi nu ştiu.” „Un monolog, ceva…” „Nu ştiu.” „Păi şi de ce-ai venit aici?” „Ca să-mi spuneţi dacă am talent sau nu.” „Şi eu cum să-ţi spun dacă ai talent?!” Zice: „Dar cunoşti Coşbuc?” „Am auzit prin liceu…” „Du-te tu, ia o carte, citeşte poezia Scara şi vii data viitoare să vedem. Dar tu de ce vrei să te faci actor?”, m-a întrebat. „Am văzut că lumea se simte bine în jurul meu, când spun glume, am şi jucat ceva amatori în liceu…”, asta i-am răspuns. Jucasem ceva prin liceu, am avut rolul cel mai mic într-o piesă, că era după cât de bine înveţi… Şi totuşi profesorul de română a zis: „Ăsta care are cel mai puţin e singurul care are talent.” Eu nu ştiam care e diferenţa, dar mă simţeam bine acolo… După ce am venit din armată, nu ştiam unde să mă duc, încotro s-o iau. Şi acum mă întreabă lumea ce s-a întâmplat cu copilăria, cu liceul, dar nu-mi aduc aminte nimic. E un gol… Eram atât de indolent… Simţeam că pot să fac ceva, dar n-aveam pe cineva să mă ghideze într-o direcţie. Eu n-am avut un om care să-mi pună nişte cărţi în mână. Acasă n-am găsit decât Biblia şi o carte de rugăciuni. În schimb, şi mama, şi tata erau nişte oameni foarte credincioşi şi aşa m-au crescut, m-au învăţat Cele zece porunci.

Deci n-aţi citit nimic în copilărie…

Nimic! Era o bibliotecă-n sat acolo, dar cine se ducea? Eu mergeam cu vitele, aveam bivoli, era o bucurie… Dar aşa am irosit vreo 20 de ani. Şi armata m-a trezit atât de tare, că am căzut în patima cealaltă, m-am apucat de citit şi n-am mai iertat nimic. Pe urmă, când am venit în Bucureşti, Petrică Gheorghiu mi-a spus să fac ceva să-mi găsesc de lucru şi să rămân aici, să merg la el să mă ajute să-mi fac un repertoriu. Asta era în primăvara lui ’73 şi mai erau două luni şi venea admiterea. I-am zis că am plecat de-acasă şi că acolo lumea aşteaptă să fac o brânză, nu pot să stau degeaba. Şi mi-a zis: „Nu te duce! Că n-ai cum să intri şi laşi şi-o impresie proastă, iar la anul o să fie mai greu.” Perfect sfat! Şi atunci m-am dus pe şantier, n-aveam buletin de Bucureşti… A fost şi un fel de autopedepsire. Am zis că mă duc unde e mai greu. Stăteam în Berceni şi am lucrat la şantierul de la căminele din Grozăveşti. Îmi era jenă, mă gândeam că mă văd acolo cu foşti colegi de liceu care sunt studenţi şi eu eram cu roaba… Dar nu ştiam să fac nimic altceva, n-aveam nici o meserie, eram muncitor necalificat. La un moment dat m-am dus acasă. Mama a început să mă întrebe ce fac la Bucureşti şi eu i-am zis că studiez, învăţ… Şi a început să plângă brusc. O întreb: „Dar ce e, mamă, cu matale?” Zice: „Ia spune, unde lucrezi, că am văzut că ai mâinile crăpate de var.” A fost un moment îngrozitor de greu. Dar am trecut peste. Nici după un an n-am intrat, n-am avut repertoriu bun, de-abia în anul următor, acelaşi Bibanul care m-a picat prima dată m-a trecut a doua oară. După intrarea la Institut în sfârşit am văzut şi eu marea… Până la 24 de ani eu n-am fost la mare. Eram un ardelean venit din vârful muntelui.

Asta vă întreb. Cum v-a venit ideea cu teatrul, acolo în vârful muntelui?

Când am terminat armata mă uitam în programa de admitere. Şi singurul loc unde nu mi se cerea să ştiu nici matematică, nici fizică, nici chimie, nici istorie, nici nimic… era teatrul. Mă gândeam că dacă eu spun bancuri bine… Acasă n-aveam televizor. În copilărie n-am avut nici curent electric. Mai venea caravana cinematografică. Când am ajuns la Bucureşti nu cunoşteam decât un singur actor: Florin Piersic.

În februarie m-am liberat din armată şi tinerii făceau baluri la căminul cultural şi, ca să vină mai multă lume să câştigăm un ban şi să plătim muzica, se făceau piese de teatru. Era un obicei al satului. Atunci m-am ocupat eu de asta, dar habar n-aveam. M-am dus la bibliotecă şi am cerut nişte piese de teatru. Exista o colecţie „Cântarea României” cu teatru într-un act. Am pus mână pe Paul Everac, o piesuliţă… o comedioară. Şi am jucat aia, nu ştiu cât a priceput publicul, dar situaţia era foarte comică şi a plăcut. Care era publicul din sat? Două învăţătoare, un şofer la CAP, cam aşa… A doua zi dimineaţa mama m-a chemat şi m-a întrebat ce se întâmplase seara la căminul cultural. Şi mi-a zis că i-a spus cineva că trebuie neapărat să mă duc la teatru. Aşa s-a potrivit. I-am spus că mă uitasem şi eu la programă şi că tot la asta mă gândisem. Mama i-a spus tatei, tata mi-a dat suta de lei, am luat valiza şi am venit încoace. Nu ştiam nici măcar de unde să iau bilete de tramvai când am ajuns. Aud colegi care spun că ei de când s-au născut au vrut să se facă actori, eu nu…

Deci teatrul a fost întâmplare sau destin?

Destin! Mâna lui Dumnezeu. Niciodată nu mi-a părut rău şi dacă s-ar întoarce roata aş face tot la fel, pentru că aşa m-a îndrumat Dumnezeu.

Cum a fost întâlnirea cu cărţile, în armată?

Prima a fost „Mara”. Atunci am conştientizat cât de prost trebuie să fie un tânăr să nu citească. Îmi venea să mă dau cu capul de pereţi. Atunci am terminat-o cu toţi colegii, veneau să mă invite la ţuică, eu nimic, nu-mi trebuie, lăsaţi-mă că trebuie să citesc… Şi am căzut în patima cealaltă. Am găsit nu ştiu prin ce întâmplare Mitul lui Sisif al lui Camus. Evident, n-am înţeles absolut nimic. Cu cât nu înţelegeam, cu atât citeam mai mult. Şi ştiu că odată am făcut o exagerare, ca şi pe şantier cu roaba, că am forţat aşa de mult creierul, eram şi obosit, dar voiam să memorez. Acolo e şi mitul actorului: „actorul e stăpân pe domeniul efemerului”, aşa începe. Nu ştiam ce era ăla efemer. Nu m-a dus capul să iau un dicţionar al limbii române. A râs de mine sergentul meu cu patru clase care m-a întrebat ce înseamnă „banal” şi eu n-am ştiut. E îngrozitor. Şi, cum spuneam, am exagerat în cealaltă direcţie. Băieţii îmi stingeau lumina şi eu m-am dus în wc să citesc. Simţeam că mă doare capul, am lăsat cartea, m-am dus să mă culc, n-am putut să dorm, toată noaptea m-am perpelit, m-a luat o transpiraţie îngrozitoare şi aveam senzaţia că sunt nişte cercuri care-mi strâng capul, până s-a întâmplat o explozie. Nu ştiu nici până în ziua de azi ce a fost. Dar după aia m-am liniştit. Mi-am dat seama că trebuie să iau lucrurile temeinic. Pe urmă, când mergeam şi pe şantier, şi la Şcoala Populară de Arte, mi-am dat seama că nu mai am timp de lectură şi am zis că trebuie să renunţ la şantier. M-am angajat la Loto să controlez bilete, numai de trei ori pe săptămână şi numai dimineţile. Banii erau pe măsură… De acasă mi-era jenă să mai cer, ai mei au fost săraci tot timpul. Dar pentru o cafea şi-un biscuite aveam. Foarte prost mă hrăneam… În schimb m-am înscris la bibliotecă unde stăteam de dimineaţa până seara. Mă duceam să-mi caut repertoriu. În ziua în care am picat prima dată m-am dus la bibliotecă şi am găsit fabula cu care am intrat în anul următor, „Iepurele cherchelit”. Când am citit poezia, am simţit că o să intru… În anul ăla a luat clasă şi Marin Moraru, iar eu la el am fost repartizat. În patru ani de zile nu mi-a trecut prin gând că aş putea lipsi un minut de la cursurile de actorie. Nu mi-aş fi iertat-o.

Pe drumul cu dumneavoastră înşivă unde sunteţi acum?

Sunt foarte mulţumit. Dumnezeu a fost foarte bun cu mine. De când am devenit credincios cu adevărat lucrul cel mai important pe care l-am dobândit şi care cred că ţine de înţelepciune a fost când am aflat că nu trebuie să ceri ceva de la Dumnezeu. Ci doar să-ţi dea gândul cel bun.

Cum se leagă asta cu teatrul?

Teatrul este arta comportamentului uman. Pentru mine asta este…

Şi în teatrul românesc e valabil ce spuneţi? Care e relaţia dintre succes şi valoare la noi?

Păi cum rămâne treaba cum „Măscăriciul”? Acest spectacol n-a fost băgat în seamă de critici pentru că există clanuri şi conclavuri… Eu nu-i iubesc pe critici, deşi sunt şi unii care au scris frumos de mine, nu despre asta e vorba. Dar nu-i respect. După Silvestru încoace n-am mai găsit cronici din care să învăţ ceva, să mă corectez. Şi sunt foarte supărat pe jurii şi comisiile care fac selecţii, pentru că se fac pe criterii politice sau de altă natură… Eu n-am vrut să-mi fac reclamă pentru că mi-am zis că aşa a vrut Dumnezeu. O să ziceţi că e uşor să spui că nu vrei să fii vedetă când nu eşti. Dar eu sunt mulţumit că n-am forţat nimic. Nici chiar cu plecarea mea din Odeon. Ce să vă spun? În şapte ani de zile cât a fost Sandu Dabija director nu mi-a dat nimic să joc şi m-am dus la el să-l întreb unde-am greşit, dar n-am reuşit să aflu. Nu mai contează…

Şi cum aţi ajuns de la actorie la a scrie dramatizări?

Atunci, în perioada aia când nu jucam, mi-am adus aminte că în institut am învăţat la un moment dat să facem dramatizări. Mi-am amintit că lucrasem la Pescăruşul cu Alexa Visarion şi el ne tot bătea la cap să citim proza scurtă a lui Cehov. Pe urmă Gelu Colceag a pus Platonov şi la fel, ne-a zis să citim proza scurtă. Şi când am citit minunăţiile alea asta mi-am zis, că trebuie să reuşesc să le adun într-un spectacol. Am muncit, cred, vreo trei ani. Şi încet, încet am strâns texte şi am schiţat cele două roluri, actorul şi sufleurul. Am tot întrebat în stânga şi-n dreapta şi la un moment dat mi-a venit ideea să i-l dau lui Horaţiu Mălăele. I-am dus scenariul şi i-am zis: „dacă te interesează îmi dai telefon, dacă nu, îl arunci la primul coş de gunoi”. Pleca în Croaţia, parcă, şi zice „îl citesc în avion”. De acolo m-a sunat că trebuie să stăm de vorbă. Un an şi jumătate am lucrat, pe urmă am scos spectacolul şi criticii nu ne-au băgat în seamă… Atunci am simţit nevoia să mă întorc iar la Cehov şi am făcut un alt monolog, pornind de la „Efectul dăunător al tutunului”, dar unde să-l joci? E îngrozitor de greu. Eu de-asta nu mă pot supăra niciodată pe Horaţiu, pentru că dacă el nu făcea chestia aia, în ziua de azi eu nu făceam nimic, aşteptam pensia şi-mi ziceam „Puteam să ajung cineva…”.

Aţi făcut compromisuri?

Mi-aduc aminte când s-a pus „Visul unei nopţi de iarnă” a lui Muşatescu… Adriana Trandafir, care avea rol principal, m-a recomandat atunci şi am lucrat cu dna Sorana Coroamă Stanca. Totul a ieşit bine, dar odată n-a venit Sorana la teatru şi a venit în schimb directoarea, tovarăşa Deleanu. Noi repetam. Iar ea… să ne dea indicaţii. M-am făcut roşu de indignare când mi-a zis să nu mai ies pe acolo să ies pe dincolo. Zic: „Dar dvs în ce calitate îmi daţi mie indicaţii?” „Ce, dragă, eşti obraznic, eu am văzut sute de spectacole, ce dacă nu sunt regizoare?” „Tovarăşa Deleanu, dacă ai zburat de o mie de ori cu avionul nu înseamnă că ştii să-l şi conduci.” Şi din momentul ăla s-a terminat, nu m-a mai distribuit nimeni în teatrul Giuleşti. Nu e o victimizare, aşa a fost să fie, puteam să mă abţin, ce se întâmpla dacă făceam intrarea aia? Dar n-am putut. Şi probabil că am mai făcut mai multe din astea şi oamenii te simt. Şi nu te mai distribuie…

Să revenim la Cehov, care vă e atât de drag. Cât seamănă lumea noastră cu lumea lui Cehov?

Seamănă… El a prins foarte bine lumea de la ţară… şi a mai zis ceva, eu dacă nu ajungeam medic, mi-ar fi plăcut să fiu grădinar. Chestia asta am găsit-o la mine perfectă. Am mai descoperit nişte lucruri minunate în scrisori. Oricare dintre personajele lui se regăseşte şi în noi, în mine…

Acum, după multe perindări, am ajuns la Caragiale… Mi-a venit mie ideea să fac un scenariu pornind de la „Conu Leonida…”. Şi după mai multe peripeţii i l-am dat lui Valentin Teodosiu să-l citească, i-a plăcut grozav şi zice: „Dar stai că vreau să verific… îi trimit lui Dan C. Mihăilescu să vedem el ce părere are”. Răspuns: „Iartă-mă, de-abia către dimineaţă am apucat să citesc textul. Am râs prin casă de unul singur. Urs al dumitale cunoaşte bine Caragiale. A îmbinat isteţ şi parşiv textele etc. etc. etc…” Aşa se întâmplă că am început lucrul, am repetat şi pe la Arcub… în orice caz, s-a stabilt că vom juca în curând spectacolul la Comedie.

Ce e defect în sistemul teatral românesc? Ce-aţi schimba ca lucrurile să funcţioneze, să nu mai fie totul atât de complicat?

Eu n-aş putea să fiu niciodată director de teatru pentru că ar trebui să dau oameni afară şi n-aş putea… Dar dacă e de schimbat, atunci e repertoriul. Repertoriul nu ţine cont de valoare. Ba chiar am senzaţia că se lucrează foarte bine împotriva culturii şi culturalizării acestui popor. Că acest popor este abrutizat, invadat, că se aruncă în el cu lături… E suficient să ne uităm la ce seriale se fac la televizor…

Şi a cui e vina?

A sistemului. A conducerii ţării. Cultura se impune de sus în jos. Lumea, dacă-i dai porcării, aia consumă. Nu-mi ajunge că mă strecor prin metrou şi aud porcării? Mă mai duc şi la teatru să dau bani ca să le aud? Şi asta se întâmplă pe banii contribuabilului. De ce nu se mai înregistrează piese de teatru? O naţie întreagă se uită duminica după-amiaza la scălămbăieli la televizor, şi nu vorbesc de televiziunile particulare, că alea măcar sunt particulare… dar eu zic de televiziunea publică. Unde e umorul ăla de după-amiază, umorul de bună calitate, care se făcea înainte, de ce nu se refac schiţele lui Caragiale sau Muşatescu… Totul pleacă de sus… Unde este lovită naţia asta? În cultură, în sănătate şi în învăţământ. Şi-atunci ne mai mirăm de ceva? De serialele cu manele? Astăzi, nu mai ştiu pe ce post, era invitat un medic care vorbea de problemele din sănătate şi le-a spus moderatorilor: „Vă mulţumesc că la ştiri, între nişte informaţii despre Pepe şi Oana Zăvoranu, pe de o parte, Monica şi Irinel, pe de altă parte, aţi găsit timp să mă chemaţi şi pe mine să spun două vorbe despre sănătatea acestui popor.” Dar pe câţi îi interesează toate astea? Sunt două trăsături ale naţiei ăsteia, care mă deranjează foarte tare. Unu: „Eu niciodată nu sunt de vină, e altul.” Şi doi: dorinţa de a fi băgat în seamă cu orice preţ… Pe ideea: „Să te ferească Dumnezeu de complexele altuia.” Şi încă ceva. E vorba de cele două lucruri îngrozitoare pe care le-a făcut conducerea cenuşie a acestei ţări, impunând valori neadevărate, răsturnând intenţionat valorile, pentru că în ape tulburi se poate pescui foarte bine. A doua, politicienii, aceşti oameni lipsiţi de bun simţ, au vrut şi vor ca ei ei să fie vedete, ca să-şi facă propagandă pe banii statului. Şi atunci, trebuia să dispară adevăratele vedete şi adevăraţii oameni importanţi. Asta e cea mai mare supărare a mea, că materia cenuşie este intenţionat dată la o parte în această ţară.

Mi-aţi spus ce e teatrul pentru dvs. Dar ce-ar trebui să fie teatrul şi nu e?

Ar trebui să fie ceea ce a fost de când s-a înfiinţat. Pansament pentru om. Modele de viaţă. Normalul. Mister… Inefabil… Asta trebuie să vadă un om, asta trebuie să-i transmiţi. La teatru sunt două lucruri: ori primeşti informaţii, ori te emoţionează. Dacă astea două nu le găsesc, atunci de ce să merg? De ce să plătesc bilet? Teatrul nu va dispărea niciodată. Doar când n-o să mai vrea Dumnezeu. Probabil că oamenii nu vor mai fi oameni atunci…

Print

Un Comentariu

  1. codrin 28/03/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.