„Nostalgia 53”, un traseu inițiatic, cu și despre tine

nostalgiaÎn secțiunea „FNT vă mai recomandă”, joi, 31 octombrie, de la ora 21.00, a fost inclus spectacolul „Nostalgia 53”, realizat de Crista Bilciu. Și dacă joi seara nu v-ați programat deja un alt spectacol din Festivalul Național de Teatru, nu ezitați să mergeți pe Carol 53, la imobilul unde se joacă „Nostalgia 53” (după textele lui Mircea Cărtărescu), și să rămâneți acolo până târziu, după ora 1 noaptea, ca să vedeți unul dintre cele mai interesante, puternice și adevărate spectacole create în teatrul independent și nu numai. Deși „spectacol” este impropriu spus, pentru că ceea ce a creat Crista Bilciu pe Carol 53 este mai degrabă o instalație, un ansamblu de mini-spectacole care funcționează în paralel și încontinuu, în spații paralele, creând impresia unei never-ending story, așezate bizar sub semnul timpului – Timp care, încarnat în personaj, deschide „jocul” și se plimbă apoi dintr-un spațiu în altul cu un ceas deșteptător în mână, o apariție aproape hipnotică.

Când am ajuns în curtea clădirii de pe Bulevardul Carol, era deja multă lume adunată. Câțiva păreau familiari cu locul și cu ceea ce avea să urmeze. Am preferat să las deoparte textele lui Cărtărescu și să intru în jocul propus de Crista Bilciu cu actorii de la Teatrul de Foc. Am să redau un traseu personal prin „Nostalgia” Cristei Bâlciu, așa cum a fost el în seara în care am fost acolo. E o problemă de destin cum și în ce ordine vezi puzzle-ul de spectacole și descoperi că ordinea pe care ai ales-o sau, mai bine zis, care te-a ales, nu este întâmplătoare. Intri. Înăuntru, într-un fel de hol/ spațiu intermediar actorii cântă și casa adoarme. Când totul a adormit începe jocul, se trezește un altceva. O explozie de confetti și fiecare aleargă în altă parte. O fată te ia de mână și spune leitmotivul serii „Vrei să te joci cu mine?” – „Hai să ne jucăm împreună la Arhitect”. Așadar, zarurile au fost aruncate, Arhitectul este primul meu popas/ joc. Și se va dovedi că „Arhitectul” este în fond și cel mai… teatral în sensul clasic al cuvântului, pentru că presupune o reprezentație „ca la teatru”, în fața unui public ce stă pe scaune într-o săliță improvizată. Când străbat curtea împreună cu fata care mă duce spre Arhitect, văd că în fața unei uși, alți spectatori sunt legați la ochi. Întâmplător sau nu, seara mea începe cu sfârșitul, în ordinea din cartea lui Mircea Cărtărescu… Un teatru de umbre realizat minunat, în acel minispațiu improvizat, în care Arhitectul, Soția și Saxofonistul refac iar și iar istoria creării unei alte galaxii din muzica perfectă descoperită de la sunetul unui claxon. Plojenzi direct în plin absurd. Imagini miniaturale, idei frumoase la fiecare replică și multă ingeniozitate. Cu atât mai mult, cu cât simți că tot ce s-a creat acolo n-are în spate niciun fel de buget… Doar un cearșaf alb, trei actori și o imaginație surprinzătoare în fiecare moment. În timp ce asculți povestea Arhitectului, din alte părți ale casei auzi aplauze, sunete, un glas care o strigă pe Iolanda…

nostalgia2Se termină prima poveste și te întorci în „sala de așteptare” din mijlocul casei. Te ia de mână o altă fată, îmbrăcată într-o rochie de o culoare din spectrul curcubeului, și începe să-ți spună o poveste și-ți leagă la mână un fir de ață de aceeași culoare cu rochia ei. Și te îndeamnă să urmezi niște pași și să mergi la… Egor să găsești scoica ce-ți va deschide ușa cea mai importantă. Cum spuneam, destinul a vrut să trăiesc experiențele din „Nostalgia” în ordine inversă. Am ajuns în R.E.M poate mai devreme decât trebuia, poate înainte să fiu pregătită.  Încercam să înțeleg în ce fel funcționează casa, pentru că aveam sentimentul clar și limpede că tot acel spațiu trăiește, e viu, că fiecare colț ascunde o taină, că de oriunde o să-mi apară în cale o poveste. Apoi a început să devină puțin mai limpede, pe măsură ce înaintam, că poveștile se leagă între ele. Crista Bilciu a spart, de fapt, „R.E.M” și peste tot întâlneai bucăți, fragmente pe care să le pui (sau nu) cap la cap. Am stat la ușă la Egor. Alături auzeam vocea păianjenului uriaș care spunea povestea Svetlanei, dar nu-l puteam vedea, era în spatele unui mic paravan. La Egor, se intră pe rând. Fiecare spectator are propria lui experiență. Am tras cu urechea la ușă ca să aud ce-i spune celui dinaintea mea. Auzeam frânturi de text despre Apocalipsă și despre Absolut… Am intrat. Egor, cocoțat în fața unei biblioteci, amenajate într-o încăpere mititică, stătea în fața unei mașini de scris. M-a invitat să iau loc și a început să-mi explice visul lui de a fi scriitorul absolut-demiurgul total. L-am ascultat zâmbind și la sfârșit mi-a întins o foaie să-i văd opera. De sus până jos, o pagină plină cu cuvântul „nu”… finalul poveștii lui Cărtărescu, mi-am spus. Aici ar trebui să se termine? Nu! Mi-a explicat că, deși văd același cuvânt de sus până jos, uneori îi ia zile întregi să scrie un astfel de rând, pentru că pune în el „totul”. I-am zâmbit, i-am zis că-l înțeleg perfect și mi-a dat pietricica în formă de scoică. Am ieșit și am dat imediat de Nana, care mi-a spus că acum pot merge în R.E.M. Am ajuns în fața unei ușițe pe care erau scrise cu cretă aceste trei litere, a descuiat-o cu o cheie mare și m-a invitat să intru. Înuăuntru, o încăpere de un metru pe un metru, un scaun și o oglindă, iar lângă ea o lumânare aprinsă. M-a invitat să stau m-a rugat să închid ochii și apoi mi-a spus povestea R.E.M-ului. Și m-a lăsat să-l descopăr singură pe al meu. Când am deschis ochii eram singură în spațiul mic, în fața oglinzii… o experiență unică!

Ce a urmat a fost sub, ca intensitate a senzațiilor, dar, ca experiment teatral, a rămas la aceeași înălțime. O vizită la Garoafa, țiganca așezată în capul scărilor, sus, care mi-a ghicit în palmă. Și chiar a ghicit… Apoi, micul dans al „Gemenilor”, despărțit de un paravan de povestea Mendebilului, pe care o auzeam limpede și aveam deja sentimentul că totul e despre tot și că legăturile sunt impecabil create. M-am întors în sala de așteptare și am fost răpită de o altă fetiță într-o culoare a curcubeului, care mi-a arătat liniile vieții, din zece în zece ani. Nu știu la a câta am deschis ochii, am preferat să rămână un mister… O alta m-a purat de mână undeva în subsol, pe urmă am intrat la păianjen și am ascultat începutul poveștii pe care o trăisem deja.

„Ruletistul” a fost penultimul. Am trăit și eu experiența cu legatul la ochi, o mână sigură m-a susținut când am coborât scările în întuneric și apoi au urmat senzații… stropi de apă, zgomote, un pistol rece pe tâmplă, o coajă de portocală strecurată în palmă și mirosul de portocală în jur… Când ți se dezleagă ochii îți dai seama ca ești într-un fel de pivniță și asculți povestea Ruletistului, cel care paria întotdeauna împotriva lui însuși și era atât de ghinionist, încât întotdeauna câștiga… Pariuri, întâi un glonț din șase, până la 5 gloanțe din 6, și apoi o moarte stupidă și tragică.

Ultimul moment a fost cel al Mendebilului, realizat cu proiecții și într-un spațiu excelent folosit de Crista Bâlciu, în această casă în ruină, în care nicio încăpere nu este funcțională, dar totul e de o frumusețe extraordinară. Pe două niveluri, acest ultim moment (ultim pentru mine) mi-a lăsat imaginea unui șotron uriaș, construit din pietre și pământ undeva într-un spațiu pe care spectatorii îl privesc de sus, luminat cu lumânări, și între ele se plimbă în permanență băiețelul cu cârjele, bolnav de poliomielită, din povestea Mendebilului.

Întreaga trupă de actori – Anda Saltelechi, Sandra Simon, Cristina Pleşa, Cristian Rus, Fang Shuang, George Sfîrăială, Luiza Cobori, Alina Cimpoeru, Rucsandra Nelepcu, Rareş Zimbran, Mihai Marin, Florin Stoian, Amelia Stuparu, Evelyn Marcu, Raluca Zlatanov, Alina Tofan, Sandra Drăgan, Andrei Atabay, Georgiana Asaftei – funcționează excelent. Funcționează excelent chiar și atunci când simți că actoria ar trebui poate îndreptată… Pentru că acest spectacol-construcție realizat de Crista Bilciu este o experiență în sine, cu toate imperfecțiunile pe care un ochi critic le-ar putea descoperi – ceea ce mi-am propus să nu fac, pentru că „Nostalgia 53” este mult mai mult decât atât și merită o altă abordare. Și este aproape un manifest pentru ceea ce ar putea și ar trebui să fie teatrul independent. Simți o strângere de inimă când îți dai seama că actorii joacă aproximativ cinci ore – în funcție de câți spectatori sunt, repetă fiecare dintre spectacole, pentru un nou grup –, că joacă și de cinci ori unul dintre momente, unele durând aproape o oră, și că la sfârșit își împart cele câteva bancnote pe care le donează publicul. Mult prea puțin pentru ce înseamnă o seară la „Nostalgia 53”, un traseu inițiatic cu și despre tine.

Distribuţia: Anda Saltelechi, Sandra Simon, Cristina Pleşa, Cristian Rus, Fang Shuang, George Sfîrăială, Luiza Cobori, Alina Cimpoeru, Rucsandra Nelepcu, Rareş Zimbran, Mihai Marin, Florin Stoian, Amelia Stuparu, Evelyn Marcu, Raluca Zlatanov, Alina Tofan, Sandra Drăgan, Andrei Atabay, Georgiana Asaftei.

Costumele: Maria Tache Makeup: Nana Platon

Muzica: Eugen Şerbănescu (chitară), Vlad Petrescu (chitară-bas), Fang Shuang (bariton)

Mişcare scenică: Cristian Rus Video: Paula Onet

Print

Un Comentariu

  1. Aura Pietris 30/10/2013

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.