„Nu există moarte, ci doar absenţe întâmplătoare”

„Sufletul actorului este o piaţă pustie în care totul e rânduit frumos pentru a primi prieteni, oameni, conştiinţe neştirbite, alte suflete… Sufletul actorului este aproape de copilăria noastră a tuturor, pentru că n-a părăsit bucuria jocului, punctul de fugă al propriului nostru suflet. Sufletul actorului este vârsta noastră cea mai curată, cea uitată zi de zi mai mult.”

În 1996, Adrian Pintea publica volumul „Pământul americanului”. O carte împărţită în două. La început câteva povestiri a căror valoare artistică a fost ocolită de vreun premiu al Uniunii Scriitorilor poate doar din neştiinţă… Şi apoi, în cea de-a doua parte, un grupaj de texte reunite sub titlul „Fără machaj”. Pagini de jurnal indirect le-aş spune, sau pagini cu teatru, despre teatru, în teatru şi în viaţă. Adrian Pintea a scris şi poezie (volumul „Umbrit”), iar lucrarea de doctorat publicată sub titlul „Hamlet sau actorul lucid” dezvăluie o gândire de teoretician al teatrului cum puţine există la noi. (Şi e păcat că lucrarea lui de licenţă despre „Romeo şi Julieta” nu a fost publicată…) Dar am ales „Pământul americanului”, pentru că nuvelele adunate aici trădează un scriitor ce a stat întotdeauna bine ascuns în spatele actorului… Stilul? Ceva din farmecul magic al lui Borges sau al lui Marquez, transplantat în lumea satului românesc. Şi amestecat cu ceva din lumea, tot magică, a lui Creangă sau din proza lui Caragiale. Şi cu tristeţile şi vieţile nesfârşite pe care le traversase sufletul lui de actor, „piaţa pustie în care totul e rânduit frumos…”. Cu fotografi ce opresc timpul în loc pentru vii şi pentru morţi şi care se ridică de la masă vara şi când ajung acasă e plină iarnă, traversând şi lăsându-se traversaţi în câteva minute de timpuri şi de anotimpuri. Cu bărbaţi frumoşi care cântă la nunţi şi fură inima şi fecioria miresei… şi apoi mor simplu, la o întâlnire cu moartea faţă-n faţă, la o masă, într-un birt. „Îi spunea Cămeşoiu pentru că îşi scotea cămaşa din brăcinar când cânta, ca şi cum tot trupul lui frumos ar fi trebuit să fie liber în clipa cântării la vioară. Sau, poate, aşa îl chema. (…) Intră într-un birt care era gol, pentru că prin părţile alea se lăsase căldură mare şi lumea mai stătea pe acasă. Comandă o ţuică şi se pune cu capul în palme, de se mai hodineşte după atâta fugă, Şi, când ridică el capul să bea, ce crezi? Iaca, moartea stătea şi ea la masă şi se uita la el. (…) Trase un fum de ţigară şi pe urmă bău din ţuica de pe masă. Pe aceasta, pe ţuică, o păstră în faţa lui până lipsi cu totul de pe pământ. Avea cancer, dar cum nu ştiau prea bine ce e asta, oamenii hotărâră: Cămeşoiu murise, săracu’, de urât.”

De ce să căutaţi „Pământul americanului” pe la vreun anticariat (cartea e publicată la Editura Eminescu, în ’96)? Şi de ce să o citiţi acum? Întâi şi-ntâi pentru că, dacă vă e dragă literatura de bună calitate nu veţi fi dezamăgiţi. E o lume specială în povestirile lui şi merită să-i (re)descoperiţi personajele.

Apoi, pentru că în partea a doua a cărţii îl veţi descoperi pe Adrian Pintea „fără machiaj”. Atât de fără machiaj cât poate rămâne vreodată un actor. Fără machiaj, dar nu fără măşti… Sunt gânduri adunate din spatele scenei şi din viaţa de fiecare zi. Viaţa de fiecare zi care pentru el însemna uneori să stea la masă cu Horaţio şi alteori cu Moliere… iar alteori să lase în urmă luminile de la Casandra şi să se întoarcă în el însuşi. Citez la întâmplare. „Fals interviu”. „Fericirea este pentru mine în fiecare clipă altceva şi altfel. Un trotuar sau o alee pe care te poţi plimba cu mâinile în buzunare, gândindu-te cu toată seriozitatea la mai nimic. Dacă te întreabă cineva <Ce-i, mă, cu tine pe aici?>, să-i poţi răspunde calm: <Dar dumneavoastră, mă, cu ce treabă?!> Oricine ai fi. Nu avem de păzit decât lumina care creşte apa din adâncul fântânii şi misterul inconfundabil al pâinii. Mai ales când aceasta e frământată de o mână de femeie bună. Bunica, mama, iubita… (…) Nu există mâhnire mai mare decât clipa în care îţi uiţi propriul chip.”

Citiţi „Pământul americanului”, dacă vă e dor de Adrian Pintea. Şi dacă nu vă e dor, citiţi „Pământul americanului” şi o să vi se facă… E o poveste în două părţi despre lumea lui şi lumea noastră. Citiţi „Păcăleala de întâi april 1984” şi veţi descoperi oglinda propriilor sperări: „Nu există moarte, ci doar absenţe întâmplătoare. Fericirea este zilnică, asemenea luminii. (…) Nu există rău. Aritmetica este ştiinţa de a da timp vieţii să-şi numere minunile. Nu există răutate. Nu există războaie. Calendarul conflagraţiilor mondiale începe cu mucenicul râsului; soldatul Svejk. (…) Nu există poveste care să nu se poată petrece în miezul însorit al zilei pe orice stradă din lume. Făt-Frumos descalecă la chioşcul de ziare de lângă Athenee şi îi cumpără flori Ilenei Cosânzene…”