Nu poti să faci decât gesturi…

Antonia Niţă 

Textul participă la concursul „Cronicar de ocazie”, iar doritorii pot intra în cursa pentru un pachet de cărţi oferite de Editura Nemira, dacă trimit o cronică la adresa andromonica@yahoo.com.

Nu pot sa fac decat gesturi,

Cuvintele n-au sunet, buzele rotunjesc niste vorbe

Pentru respiratia carora nu mai e aer.

Pentru unii acestea sunt doar versuri citate din Marin Sorescu. Pentru publicul din Galati insa, aceste versuri inseamna mai mult  : ele participa la ridicarea cortinei unei piese cu totul deosebita, montata dupa volumul de poezii „Descantoteca” al autorului deja mentionat.

Piesa este un „descantec” destul de greu de inteles si, in primul rand, greu de acceptat. Prezinta un contrast dintre o iubire pura, ce distruge barierele impuse de societate, si cenusa unei casnicii ce nu mai are nimic de oferit. 

Aceasta tragedie este impartita in doua planuri : planul predominant negru, autoritar, monoton, in care femeia respira sacadat si in care este subjugata, dar de care se arata totusi dependenta, si planul colorat, viu, de care nu se simte constransa, dar care pare un viciu. „Femeia” este prezenta undeva intre cele doua planuri, fiind un fel de mediator si sfidand moralitatea. Intotdeauna se intoarce din escapadele ei amoroase, singurele momente in care este capabila sa zambeasca, la sotul cel gelos, posesiv, incercand sa-i demonstreze ca apartine numai lui.

„Amantul” este un om al strazii. Omul strazii reprezinta, pentru „Femeie”,  libertatea; acea libertate pe care a pierdut-o de mult, undeva in planul lipsit de culoare. Acest personaj este o poarta spre o alta lume, spre viata .

„Sotul” calculeaza fiecare pas, pedepseste orice si doreste sa aiba tot. Personajul apare dur, nemilos. Pentru el sentimentele se rezuma la posesie, se simte tradat si pedepseste. Cucereste. Domina. Bea sampanie din pahare cu picior lung, conduce cand danseaza tango, dar este dezamagit ca nu poate conduce si in dansul cu viata. Sfarseste cu pistolul in mana, dupa ce isi omoara sotia si pe amantul acesteia, nemultumit de imposibilitatea femeii de a alege intre cei doi. Inventeaza o a treia cale : „nici eu, dar nici el!”.

Sfarsitul socheaza. Visul este spulberat de dorinta de razbunare, trairile ajung la apogeu si nasc noi controverse in individ. Planurile se intersecteaza, lupta devine inutila. Crudul invinge fantezia intr-un sfarsit neasteptat.

Versurile lui Sorescu sunt unite intr-un mod inedit, din care rezulta un amestec de sentimente, stari. Iubirea capata un nou sens, notiunea de „imoral” dispare si o data cu ea se naste un nou sentiment. Agonia precede beatitudinii, teama si siguranta se lupta pentru a pune stapanire.  Singuratate, tristete, teama, fericire, visare, implinire… Cine mai poate intelege? Este o insiruire tensionata de stari ce trezesc semne de intrebare in oricine se lasa prada povestii.

Cu toate acestea, piesa nu este accesibila oricui. Necesita un numar restrans de spectatori, dispusi sa migreze de la o stare la alta. Pot afirma ca reactia de la finalul piesei este cruciala : publicul se teme sa aplaude, sa reactioneze. Oare oamenii nu pot accepta faptul ca s-a terminat?

Ideea originala a regizorului Cristian Gheorghe (aceea de a monta un volum de poezii) reprezinta un risc. Mi se pare ca acesta este primul motiv pentru care piesa merita apreciere. Apoi, jocul actorilor impresioneaza. Reusesc sa transmita intr-un mod aparte un sir de trairi speciale, iar la iesirea din sala te simti bulversat. Cuvintele nu au suficienta putere, orice descriere parand superficiala.

Izvor de fantezie, piesa deschide inimile celor ce vor sa priveasca in interior. Este un puzzle atent construit. 

Totusi, ma intreb :  este societatea zilelor noastre pregatita pentru asa ceva? Daca nu, va fi vreodata? Raspunsurile se gasesc la noi.

Trec pasii lucrurilor nefacute,

Ori ni s-a parut?