Pentru cei mai mulţi dintre bucureşteni, “Bulandra” este doar numele unui teatru. “Lucia Sturdza”, o completare aproape uitată… Lucia Sturdza Bulandra rămâne pentru teatrul românesc o piatră de temelie. Om de cultură (ce ciudat poate suna această înşiruire de vorbe: “om de cultură”…), actriţă desăvârşită, manager de teatru, profesor, Doamna Bulandra şi-a clădit cariera pe muncă asiduă. Ţin în mână cea de a doua ediţie a volumului său de amintiri, apărută spre sfârşitul anului 1960. Nu ştiu dacă de atunci volumul a mai fost retipărit. Recitesc acum fragmente peste care, în vremea studenţiei, trecusem, poate, prea uşor. Amintiri… Amintiri… Acum mă impresioneză sinceritatea, simţul critic, scriitura modernă… Actualitatea.
“N-am fost atrasă în teatru de focul sacru de care aproape toţi actorii spun că sunt stăpâniţi; de altfel, nu mai eram la primii mei paşi în lupta pentru viaţă, pentru asigurarea existenţei şi independenţei mele sociale – şi nici nu aveam vârsta când entuziasmele tinereţii explică avântarea în necunoscut, în mrejele îmbătătoare ale unei fantezii pline de făgăduinţi. Nu: aveam douăzeci şi cinci de ani în 1898. Terminasem Facultatea de Litere şi Filosofie şi încercasem – nu o dată, dar zadarnic – să capăt un loc în învăţământ pentru a-mi asigura o viaţă independentă.” Cu această mărturisire îşi începe Lucia Sturdza Bulandra volumul Amintiri… Amintiri în care, la repetatele îndemnuri ale celor apropiaţi, şi-a povestit “păţaniile teatrale”.
S-a născut pe 25 august 1873 la Iaşi, într-una dintre cele mai importante familii princiare din Moldova, şi s-a stins pe 19 septembrie 1961 la Bucureşti, ca ziditor de teatru românesc. În seara debutului (1 octombrie 1898), în loc de încurajări, a primit de la bunica sa o telegramă cu următorul conţinut: “Je te défends de porter le nom de ton père sur la scène” (“Îţi interzic să porţi pe scenă numele tatălui tău”). “Debutul? După cum era de aşteptat: un dezastru.” Directorul Teatrului Naţional, Petre Grădişteanu, îi oferise rolul unei domnişoare răsfăţate, naiv-cochetă la primul ei bal – “nimic nu mă desemna pentru interpretarea acestui rol: nici statura, deoarece încă pe atunci nu eram prea firavă, şi nici glasul meu, de o sonoritate cu totul opusă timbrului cristalin corespunzător unei tinere debutante mondene. Mai mult, nu cunoşteam nici cele mai elementare principii ale artei noastre actoriceşti: dicţiune, respiraţie, valoarea gestului ş.a.m.d.” Din eşecul cu Primul bal a înţeles că va merge mai departe (fără să se supună interdicţiei de a purta numele de Sturdza), urmând însă cursurile de la Conservator ale Aristizzei Romanescu: “am citit cu aviditate tot ce era în legătură cu arta dramatică. Şi mai ales am urmărit cu încordare jocul tuturor actorilor mari şi mici, buni şi răi, compatrioţi şi străini. Din activitatea lor scenică, din jocul lor am desprins, în mod analitic, cerinţele cele mai imperioase ale artei actorului şi am pătruns justeţea sau falsitatea interpretărilor, ale intonaţiilor, ale procedeelor. Am înţeles că atât cultura fără talent cât şi talentul fără cultură nu pot făuri un actor desăvârşit”.
Lucia Sturdza Bulandra considera că adevăratul început al carierei sale teatrale a fost prilejuit de venirea lui Alexandru Davila la conducerea Naţionalului bucureştean. Pe Tony Bulandra tot Davila l-a încurajat: “Pe Tony nu-l atrăsese spre cariera teatrală vreun interes material sau necesitatea de a-şi asigura existenţa.” Tatăl său era un burghez cu dare de mână, pentru care actoria însemna ceva cu totul neserios. “Tony era îndrăgostit pătimaş de teatru. Cu toate acestea, supunându-se cu abilitate ucazului părintesc, a dat examen pentru intrarea la şcoala militară.” Fireşte, a reuşit cu succes şi a primit drept recompensă îngăduinţa de a-şi urma vocaţia. C. Nottara, care-i aprecia calităţile, l-a convins pe severul tată să-i permită tânărului Bulandra studiile de conservator la Bucureşti. Tony a plecat apoi, pentru o perfecţionare de doi ani, la Paris. “Dovedind calităţi excepţionale, Tony a primit numeroase propuneri de a rămâne să joace în Franţa, dar ca bun patriot le-a respins, nevoind să-şi valorifice munca şi talentul altundeva decât în patrie. Şi s-a întors în ţară entuziast şi înflăcărat. Răsplata? Doi ani a fost ţinut în umbră, primind numai roluri secundare.” Nimic nou sub soare. Aşa atunci, la fel acum. Mai mult, chiar: “Totuşi, cu toate neajunsurile pe care i le pricinuia adesea temperamentul lui pătimaş, Davila era un om de teatru înnăscut şi meritele şi calităţile sale eminente dominau defectele pe care le avea. De aceea campania de presă şi atacurile în parlament ce fuseseră dezlănţuite împotriva lui apăreau în mare măsură nedrepte, subiective şi… interesate, multora dintre cei ce-l cunoşteau bine. Într-adevăr, în urma acestor critici vehemente, Spiru Haret, ministrul liberal al instrucţiunii, în subordonarea căruia se afla Teatrul Naţional, a hotărât îndepărtarea lui Davila de la direcţia acestei instituţiuni şi înlocuirea cu… Cu Pompiliu Eliade, cumnatul lui Spiru Haret!”
Print