Acum 63 de ani, pe 17 octombrie 1947: premieră la Teatrul Municipal – Nu se ştie niciodată, piesa lui Bernard Shaw, se va juca de 111 ori, cu 73.153 de spectatori într-o sală mică -, sub directoratul Luciei Sturdza Bulandra. “Partidul a vrut să mă încerce şi m-a numit directoare a Teatrului Municipal. Ezitările mele au luat sfârşit şi datorită faptului că alături de mine aveam ca directori adjucţi pe Jules Cazaban şi Beate Fredanov. Mă puteam sprijini pe ei, pe sfaturile lor. Mai luminaţi ca mine în anumite chestiuni politice, colaborarea lor la munca de îndrumare putea să determine o activitate artistică mai rodnică în realizări conforme necesităţilor culturale ale noilor vremuri.”
Cortină de cuvinte. Dicolo de cortină, scena: Lucia Sturdza Bulandra, Beate Fredanov, Jules Cazaban, N. Sireteanu, Mircea Balaban, Sarah Manu, Nae Ştefănescu, Vasile Hulubei şi Maria Bondar – acesta era, în 1947, personalul artistic al Teatrului Municipal. Un an mai târziu s-au adăugat două nume importante: Ion Manta şi Ion Lucian. Iar dintre actorii proveniţi din Ansamblul Odeon transcriu cu emoţie din anexele volumului Amintiri… Amintiri…: Corina Constantinescu, Marieta Rareş, Nicolae Tomazoglu, Dan Nasta, Liviu Ciulei, Dem Savu, Florin Stroe.
Mă voi opri aici cu amintirile… Va vorbi, în rândurile care urmează, Profesoara. Vocea ei, cu siguranţă, va fi auzită peste generaţii. Încerc, prin această evocare în trei episoade, să înţeleg de ce, înaintea unei repetiţii la care să asist, în aşteptarea unui actor sau a unui regizor cu care am stabilit un interviu, când mi se întâmplă să mă aflu într-o sală de spectacol goală simt cum vibrează aerul şi mi se face dor de cei pe care i-am cunoscut pe scenă sau doar dintr-o poveste fără sfârşit.
Actorul şi arta dramatică
“După cum totul în natură se menţine printr-un echilibru şi o armonie perfectă (dovadă înseşi excepţiunile care servesc tocmai pentru confirmarea regulii), tot astfel în artă – oglindirea naturii – trebuie să ţinem seama de toate concordanţele şi concomitenţele, ca să realizăm o operă frumoasă, adică adevărată.”
“Putinţa de a se adapta mediului, de a stăpâni o cât mai mare elasticitate, prin urmare de a se putea întrupa cât mai perfect şi mai des în diferitele creaţiuni ale autorului, această putinţă este fala şi renumele actorului bun.”
Legătura şi diferenţierea, despărţirea aparentă a membrelor unei fraze, a părţilor unui rol, pe de o parte, şi pe de altă parte unificarea, tonalitatea generală de dat unui rol, se obţin prin tranziţii, prin pauze. Ele joacă rolul pe care în pictură îl joacă umbra, relieful, perspectiva. Pauza este o oprire care pare a tăia cuvântarea, dar care totuşi o leagă, dând mai multă tărie părţilor pe care le desparte. Prin întrerupere atragem atenţia spectatorului şi-i aţintim mintea, deci dăm mai mult relief cuvântului care urmează. Acelaşi lucru se petrece cu tranziţiile. Prin trecerea bruscă de la un ton la altul, de la o mişcare lentă la una bruscă, sacadată, dăm o lovitura care zguduie şi produce efect asupra auditorului.”
“Ce înseamnă a fi natural pe scenă? (…) Ce înseamnă aceste cuvinte: natural, simţire adâncă, adevăr justeţe? Însemnează oare că a jucat rolurile copiind în mod perfect realitatea, trăind cu adevărat personajele pe care le-a reprezentat, întrupându-se în ele până într-atât încât să-şi uite propria lui personalitate? Această înfăţişare pe care ne-a redat-o este ea oare, în chip absolut exact, oglindirea realităţii din viaţă? (…) Ne adresăm întotdeauna naturii, cel mai mare maestru, apoi transpunem după cerinţele scenice momentane, după loc, spaţiu, lumină, acustică etc.; reducem sau mărim proporţiile liniilor iniţiale adevărate. Iată de ce se poate zice despre un actor că este sau nu natural, că posedă simţire, căldură etc. Poate că în studierea unui rol a căutat mai întâi să prindă adevărul, naturalul şi numai după aceea le-a trecut pe scenă, prin prisma iluziei ce o dă rampa.”
“Se zice că atât cât trăieşte, omul mereu poate învăţa ceva. Acelaşi lucru putem să-l spunem despre actor în meşteşugul său. Abia după nenumăraţi ani de carieră îşi poate da seama un actor cât de complexă e arta lui.”
Post scriptum
“Trebuie ca ambiţia şi munca să-ţi fie sfinte călăuze; trebuie să laşi totul deoparte – totul – atunci când scena te reclamă, într-un cuvânt, să fii robul ei voluntar şi să o slăveşti neprecupeţit. Prin demnitate şi convingere, prin jertfe şi succese, prin măreţia năzuinţelor şi strălucirea reuşitei să o preamăreşti, astfel încât toată lumea să afle că noi, cei care o exercităm, îi închinăm, fără preget, toată dragostea şi toată viaţa noastră.”
Print