Povestea scamatorului din Lublin… Magie, lumea circului, iubiri, un decor între basm şi absurd, ca din hârtie creponată, care stă să se sfâşie şi să dispară într-o cutie de magician, pe urmă lumea de la sinagogă, cântările, numerele de circ, circarii.
La Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, Cătălina Buzoianu a pus în scenă romanul „Magicianul din Lublin” al lui Isaac Bashevis Singer, scriitor care în 1978 primea Nobelul pentru Literatură, într-o dramatizare semnată de Andrei Munteanu.
Povestea începe într-o dimineaţa, acasă, la Lublin. Un magician se joacă puţin de-a Dumnezeu, îl caută, îl provoacă, îl testează, îi întinde capcane. Cântările din sinagogă recompun pe scenă un mic univers, cu toată încărcătura lui religioasă, peste care se aşază magia circului. Flash-back-uri din alte montări ale Cătălinei Buzoianu mi-au creat tot timpul impresia că văd un spectacol, nu care repetă idei sau imagini, ci care e un univers în miniatură al lumilor pe care le-a construit. Ceva din „Chira Chiralina” în numerele de magie, altceva din „Pescăruşul” în albastrul creponat al „pereţilor”, căruţa din „Mutter Courage” cu care intră în scenă Magda…
Revenind la „Magicianul din Lublin”. Iaşa, cunoscut în toată lumea, este un mic Don Juan care caută ceva, absolutul, marea iubire, pe Dumnezeu în toate femeile lumii. Dăruieşte dragoste fără jumătăţi de măsură, dar ca şi cum ar merge pe sârmă. Veaceslav Grosu însă îşi construieşte rolul pe alocuri prea palid, de parcă magia i-ar aluneca printre degete. Intuieşti în inima personajului un vârtej de pasiuni şi de chinuri, o forţă magică ce subjugă hipnotic (căci dragostea e o formă de hipnoză, cum frumos sună o replică), dar pe care actorul o transmite doar pe jumătate.
E un drum pe care Iaşa îl parcurge printre prezenţe feminine înspre revelaţia din final, aşa cum e gândit spectacolul de la Teatrul Evreiesc. Şi care începe acasă, la Lublin, lângă Esther (Roxana Guttman), soţia care-l aşteaptă… De la Dumnezeul pe care i-l arată Esther – blând, dar tot palid -, Iaşa merge mai departe, şi-l caută pe cel al creştinilor. Povestea lui de iubire cu Magda, pe care Iolanda Covaci o construieşte undeva la întâlnirea dintre iubirea copilăroasă şi pasiunea chinuitoare, care o duce la moarte, este cea mai credibilă pe scenă. Apoi dragostea cu Zeftl (Geni Brenda) carnală, violentă, arzătoare (deşi gesturile uneori dublate de timiditate îl trădează mai mult pe el şi mai puţin pe ea). Şi dubla întâlnire, cea cu Emilia şi Halina, mamă şi fiică, două alte drumuri care i se deschid. Nobleţea Emiliei (Alexandra Fasoală a cărei prezenţă în scenă are şi forţă, şi sensibilitate) şi dulceaţa ingenuă a Halinei (Anka Levana), care descoperă pentru prima dată iubirea în şi prin iubitul mamei, sunt două relaţii construite cu un amestec de delicateţe şi dulce perversiune (a la „Chira Chiralina”) pe care Cătălina Buzoianu cu siguranţă ştie să-l creeze pe scenă într-un fel unic.
Drumul lui Iaşa se sfârşeşte în spatele unui zid, pe care singur şi-l ridică. Renunţă la tot, la magie, la iubire, la mersul pe sârmă şi-l caută pe Dumnezeu. O folie uriaşă de piatră îl transformă pe magician în propria lui statuie. Cumva, finalul e o încercare de a traduce scenic efemeritatea iubirilor şi moliciunea pietrei. E o magie şi încheierea, Dumnezeu e şi el scamator, face şi desface lumea.
De ce să mergeţi la Teatrul Evreiesc? Veţi descoperi o poveste frumoasă. Şi dacă vă e dor de lumea de altădată a Cătălinei Buzoianu…
Print