„O noapte furtunoasă”, cu seninătate

„Nici nu mai ştiu exact la a câta montare după O noapte furtunoasă am ajuns. Dar intenţionez să fac ceva complet diferit, ca distribuţie şi ca viziune. Primul spectacol după O noapte furtunoasă l-am realizat în 1975, la Naţionalul craiovean, apoi au urmat altele. Cred că cea de acum e a cincea. În cel la care lucrez acum, povestea are loc în zilele noastre, pline de Jupâni Dumitrache, Vete, Chiriaci, Spiridoni etc., ca să nu mai zic de Ipingeşti.

 Atitudinea lor unii faţă de ceilalţi, ca şi comportamentul lor social nu sunt cu nimic diferite de cele din vremea lui Caragiale, care a scris o piesă contemporană cu el însuşi. Varianta aceasta nu este deloc contrazicătoare faţă de text. Jupân Dumitrache este un proaspăt îmbogăţit, care a cumpărat – cum se întâmplă peste tot în ţară – o veche casă boierească. Acum ea este în „meremet”, cum zice dramaturgul, adică în reparaţii, şi se întâmplă ce vedem în oraşele ţării (la Craiova, unde e plin de foste locuinţe splendide ale vechilor bogătaşi, există acum o mulţime de astfel de case refăcute aşa cum face şi Jupân Dumitrache, în lipsa oricărei reguli de conservare a patrimoniului arhitectural: faţada cu stucaturi dispare şi apar tencuiala colorată şi termopanele, ceea ce se va vedea şi în decorul spectacolului). Acţiunea se petrece într-o curte. Ca întotdeauna, cei care-şi cumpără proprietăţi noi îşi construiesc în primul rând gardul dincolo de care nu poate trece privirea. Iar noaptea va fi furtunoasă, nu numai la figurat, ci şi la propriu – plouă, tună, fulgeră, ceea ce, de altfel, este perfect plauzibil şi are efecte asupra jocului actoricesc şi asupra costumelor, căci personajele circulă, ies şi intră, pe ploaie”.

Astfel îşi prezenta viitorul spectacol regizorul Mircea Cornişteanu, într-un interviu acordat revistei noastre vara trecută, când O noapte furtunoasă, una din multele montate de regizor de-a lungul timpului,  se afla doar la faza de proiect neînceput. Între timp, acest proiect s-a concretizat într-un spectacol al Naţionalului craiovean, care a avut premiera la jumătatea lunii noiembrie. Am regăsit în această producţie în care joacă actorii teatrului ideile pe care regizorul mi le expunea pe scurt cu câteva luni în urmă. Am asistat, la sfârşitul săptămânii trecute, la o reprezentaţie a noului spectacol, la care sala mare a teatrului a fost plină. Noaptea a fost furtunoasă şi la propriu, aşa cum a plănuit Mircea Cornişteanu, pe scenă desfăşurându-se, o oră şi jumătate fără pauză, un spectacol al parveniţilor de care râdea înduioşat Caragiale şi de care râdem şi noi azi, trăind printre ei.

Cheia realistă cu care regizorul descuie uşa spre această piesă din repertoriul sacrosanct al teatrului românesc aduce în faţa spectatorilor o lume familiară. „Privitor ca la teatru/Tu în lume să te-nchipui,/ Joace unul şi pe patru/ Totuşi, tu ghicive-i chipu-i” – atitudinea pentru care pleda Eminescu în „Glosă” este atitudinea la care invită „O noapte furtunoasă” de la Craiova. Invitat în curtea lui Jupân Dumitrache, în care se vede o casă în „meremet”, înconjurată de un gard dincolo de care nu se vede nimic, publicul este pus în faţa bâlci vechi de când lumea – spectacolul omului inadecvat la propria condiţie şi ridicol prin inadecvarea la o viaţă care întruchipează idealul. Jupân Dumitrache (Ion Colan) rămâne cum îl ştiţi, cu „ambiţul da famelist”, plecat să-l prindă pe „maţe-fripte” care „se curtează” cu nevestele oamenilor cinstiţi şi încântat de gazetarul ce combate bine împotriva celor care „sug sângele poporului”, Nae Ipingescu (Valentin Mihali) scuipă seminţe, ca orice „organ” de mahala, şi participă la vânătoarea justiţiară a negustorului, Chiriac (Cătălin Băicuş) e fante de mahala, acum sexy-macho, pe o motocicletă roşie ce-i sporeşte farmecul pentru femeia de mahala, Spiridon (Dragoş Măceşanu) nu mai bea tutun, ci „iarbă” (singura modificare introdusă în text) şi are role, pe care descinde furtunos în curtea stăpânului, semn că băiatul de casă e în pas cu moda celor de vârsta lui. Rică Venturiano (George Costea) se iveşte de nicăieri, în pelerină galbenă de ploaie, numai bună într-o noapte furtunoasă, escaladând un stâlp pentru a strecura în casa unde-l ademenea „beletul”, ca o pată de culoare într-o casă cenuşie, o pată care face pereche stridentă cu o Ziţă în rochie ciclam şi curea lată, lucioasă şi verde”, sau pijama roz. Veta (Cerasela Iosifescu), prizonieră în casa lui Jupân Dumitrache, rămâne cu gândul la tânărul Chiriac şi la viaţa netrăită, glisând nuanţat între comic şi tragic, mizând pe un patetic asumat ridicol, iar Ziţa (Raluca Păun) se dezvăluie în tonuri de sitcom.

Scenografia realizată de Lia Dogaru subliniază apartenenţa personajelor la o societate nehotărâtă, intermediară între două lumi. Exact universul omului scăpătat, care poartă amprentele societăţii în care s-a născut şi este lipsit de emblemele celei în care jinduieşte să acceadă, este sugerat prin decor şi prin costume deopotrivă. Casa este în construcţie şi nimic nu e terminat în acest spaţiu în care fiecare îşi trăieşte comedia erorilor, la propriu şi la figurat, într-o noapte în care nimeni n-are linişte din vina Ziţii şi a portiţii.  În ton cu spiritul locului întruchipat pe scenă, personajele intră şi ies, se agită neliniştite, fără a se opri, de fapt, dintr-o cursă ridicolă, într-o goană parodiată şi prin intervenţiile coloanei sonore.

Astfel – detaşat, amuza(n)t, senin, fără ranchiună şi fără didacticism – arată a patra variantă a piesei O noapte furtunoasă  pe care o pune în scenă Mircea Cornişteanu. Pe prima a montat-o în 1975, la Craiova, la un an după ce a făcut, tot acolo, „O scrisoare pierdută”, îndemnat de Amza Pellea. De atunci, regizorul nu s-a despărţit niciodată de Caragiale, pe care l-a montat în multe teatre din ţară.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.