O noapte furtunoasă horror!

Aşa-zisa actualitate a lui Caragiale, „contemporan cu noi” încă – în anul în care se împlinesc o sută de ani de la moartea lui – este ideea predilectă a tuturor montărilor pe textele dramaturgului.

„Ne-am propus să descoperim sensurile de azi în spatele cuvintelor lui Caragiale. Un autor care la vremea lui a stârnit scandal în jurul pieselor sale, reacţie pe care cred că ar trebui să o stârnească şi azi”, declara Alexandru Mâzgăreanu înainte de premiera cu „O noapte furtunoasă” de la Teatrul Nottara din Bucureşti. Premisa de la care porneşte tânărul regizor, „să stârnească scandal”, este o miză serioasă. Cu alte cuvinte, regizorul vrea mai degrabă să şocheze, nu să placă… Să descopere sensurile de azi din spatele cuvintelor lui Caragiale…

Şi ca s-o luăm pe rând, lumea mahalalei lui Caragiale, citită şi descifrată prin ochii lui Alexandru Mâzgăreanu, ar avea următoarele coordonate: o casă nici de ieri, nici de azi, cu wc-ul la vedere (povestea cu wc-ul la vedere e una dintre „descoperirile” recente ale regizorilor români, care o folosesc şi când e cazul, şi când nu e cazul). Wc-ul, şi el în categoria nici de ieri şi nici de azi, este previzibil „marcat” de o imagine semi-pornografică aşezată deasupra, în spatele ţevii pe unde se trage apa. Un Spiridon – aici cu siguranţă regizorul se poate lăuda oricând că a colaborat cu autorul – un Spiridon, aşadar, coborât direct din filmele horror, o apariţie ciudată à la Stephen King, un nebun fără cea mai mică urmă de umor, dătător de fiori… Iar „rezolvarea” e ea însăşi de domeniul senzaţionalului: după ce, vreo juma’ de oră bântuie prin scenă cu sângele curgându-i din gură, Spiridon e împuşcat din greşeală, în locul lui Rică Venturiano, şi urmele crimei sunt rapid înlăturate. Asta, după ce, în prealabil, Nae Ipingescu se şi înfiinţase la locul „accidentului” dotat cu un ferăstrău cu care să-l taie bucăţele şi să-l facă dispărut precum o Elodia masculină a zilelor noastre… Şi, nu în ultimul rând, o casă/ o lume plină de obsesii sexuale. De altfel, asta ar putea fi singura explicaţie plauzibilă pentru imaginea-tablou care domină spaţiul scenic cu femeia născătoare de obsesii… precum şi a celorlalte reproduceri/ tablouri cu tentă sexuală. În rest, la modul general, bărbaţi şi femei, cu toţii obsedaţi de sex.

Până aici, regizorul ar putea să meargă la sigur cu dorinţa de a scandaliza, deşi într-o lume sufocată de crime şi sexualitate exhibată pretutindeni, în principiu e greu. Numai că, dacă îl citeşti (a se citi „îl răstălmăceşti”) pe Caragiale într-o asemenea cheie, de-abia atunci mergi la sigur.

Încăpăţânarea de a explicita aproape fiecărui cuvând din piesă, dar la modul cel mai superficial, este, iarăşi, o mică obsesie, atunci când vine vorba de a-l monta pe clasicul român. Şi de aici, o reacţie în lanţ a unor gesturi şi acţiuni care, deşi paralele cu textul, paradoxal şi trist se nasc din el, ca nişte monştri-hibrizi. În această categorie ar intra cu siguranţă scena de sex dintre Veta şi Rică Venturiano, în wc-ul din curte. „Nu mai face fasoane”, îi spune Rică unei Vete care se lasă cu plăcere „violată”. Şi tot în această categorie ar intra şi replica „mai făceam şi moarte de om, Doamne fereşte” cu trimitere mai mult decât directă la uciderea lui Spiridon.

Alexandru Mâzgăreanu jonglează cu o distribuţie ofertantă. Şi poate cea mai ofertantă dintre ideile spectacolului, din păcate aruncată într-o zonă a vulgarului în care se bălăceşte întreaga montare, fără ca asta să fie, totuşi, problema cea mai mare a spectacolului, este distribuirea lui Ion Haiduc în rolul „junelui” Rică Venturiano. Aşa cum e construit de interpret, în câteva, prea puţine, momente, se justifică, fără să se salveze. Rică, în spectacolul de la Sala „George Constantin” de la Nottara, este un fante bătrân, căutător de amoruri de-o noapte care sfârşeşte însurat cu forţa cu Ziţa. O Ziţa interpretată de Raluca Vermeşan care avea toate datele să construiască un personaj veridic, dacă ar fi fost aşezată într-un alt context. La fel şi Crenguţa Hariton, în rolul Vetei – o Veta care ştie să se joace cu sentimentele şi slăbiciunile bărbaţilor, cu câteva momente de construcţie corectă a personajului, deviată însă spre zone care nu servesc nici rolului, nici spectacolului. Şi, ceea ce este cel mai grav, o Veta care nu justifică, aşa cum este interpretată, toate obsesiile pe care se bazează montarea, deşi tocmai asta şi-a propus regizorul: „o femeie a cărei pasiune faţă de propria persoană generează la rându-i alte obsesii pentru alte personaje şi un lanţ de evenimente tragicomice…”

În schimb, în rolul lui Chiriac, Dan Bordeianu rămâne total neconvingător, aruncat şi el în scene „fierbinţi” şi fără pantaloni, spre deliciul (?!) publicului, marşând tocmai pe o dorinţă de carnal care nu se justifică în niciun fel în interpretare. Iar Gabriel Răuţă şi Alexandru Mike Gheorghiu – cuplul Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu – nu depăşesc deloc sfera divertismentului de televiziune de calitate îndoielnică. Cât despre Şerban Gomoi în Spiridon – e perfect coerent cu el însuşi, coerent cu ceea ce e evident că-i cere regia, dar interpretarea lui statică şi lineară conduce montarea într-o zonă dubios de stranie.

Apoi, ca o încununare, o anume bruscare a spectatorului, pe care e vizibil că mizează regizorul, devine mai mult decât obositoare, pentru că e nejustificată: zgomotele de toate felurile în exces, urlete mai mult când nu e cazul, decât când e cazul, plus vreo două găselniţe regizorale care, pentru publicul din primele rânduri, sunt pericole sadea: pulpa de pui pe care Veta o aruncă după Ziţa, dacă-şi greşeşte ţinta… eşti fericitul câştigător. Başca o găleată cu apă care şi dacă nu-şi greşeşte ţinta e atac direct la spectatorii din rândul întâi…