O operă de puţine parale

Poate că nu e tocmai inspirată parafraza, dar ea cuprinde o descriere scurtă şi la obiect a aşa-zisei creaţii regizorale semnate de Diana Lupescu, pe care am văzut-o la mult timp după ce a avut premiera, când spectacolul, teoretic, îşi va fi găsit un ritm şi se va fi rodat.

Numai că, montarea de la Teatrul Nottara a clasicei „Opere de trei parale”, piesa care a consolidat valoarea şi faima teatrului lui Brecht acum aproape un secol, nu este cu adevărat un spectacol, ci o remarcabilă risipă de forţe. O risipă cum rar mi-a fost dat să văd, concurând redutabil cu „Burghezul gentilom” de la Naţionalul bucureştean, producţie pe care nici măcar Victor Rebengiuc n-o salvează. Din scenele care se joacă preţ de trei ore Diana Lupescu nu face un  spectacol în carne şi oase, o interpretare scenică ce are viziune, mesaj şi stil. Nici urmă de aşa ceva. „Opera de trei parale” aproape că m-a speriat prin vidul imens care se cască în scenă şi pe care-l iei cu tine la sfârşit, dacă rezişti până la sfârşit. O distribuţie numeroasă, o echipă temeinică, alcătuită dintr-un scenograf şi un coregraf bun, muzica live nu duc, din păcate nicăieri, nu converg într-o direcţie, nu au nimic de spus. În ani grei pentru lumea artelor din România, Nottara-ul şi-a permis această risipă.

Diana Lupescu a riscat enorm alegându-şi o piesă care obligă şi care-ţi impune opţiuni. Te apuci de lucrat un text clasic numai atunci când ai ceva de spus şi numai după ce te-ai gândit la ceva mijloace prin care poţi spune. Fireşte că un text mai puţin cunoscut prezintă, din start, riscuri mai mici, fiind mai puţin angajant şi permiţându-ţi o mai mare libertate ca regizor. Aşadar, o greşeală fatală. Pentru că ce iese pe scenă din „Opera de trei parale” e greu, dacă nu imposibil de descris neutru: o scenografie (Helmut Stürmer) bună, discretă sau palidă, o coregrafie deloc inovatoare şi fără nerv, o interpretare actoriceastă care dezavantajează interpreţii, deşi ei se străduiesc. Nu luăm în considerare faptul că la reprezentaţia văzută de mine erau vizibil fără chef, parcă dornici să-şi facă treaba ca să plece mai repede. Un aspect deloc neglijabil este lipsa calităţilor vocale necesare interpreţilor pentru songurile lui Kurt Weill, coordonate la această producţie de Vasile Şirli.

Aşadar, povestea lui Mackie Şiş, banditul care a speriat Londra, şi lumea interlopilor n-au nimic de transmis. Ceea ce este fals, pentru că piesa lui Brecht are multe de transmis. Pe scenă se derulează scene cuplate amatoriceşte, cu ieşiri şi intrări în scenă care împiedică formarea unui ritm. Desfăşurarea se lungeşte, trenează enorm, muzica asemenea. Actorii cântă stângaci, fără  farmec, însă asta e cea mai mică problemă. Cea mai mare problemă este că, din cauza viziunii regizorale, par mai toţi nişte amatori din brigada artistică, deşi unii dintre ei au ceva experienţă sau alţii, mai tineri, ceva potenţial. În lipsa unei interpretări regizorale coerente, nimic nu se leagă cu nimic, totul e lipit anemic, iar spectacolul ajunge să te îmbie la somn sau la a face orice altceva mai plăcut. E greu să rezişti trei ore în faţa unei scene pe care se petrece cunoscuta poveste a banditului londonez, a logodnicei sale Polly şi a tatălui ei, „regele cerşetorilor”, într-un amatorism dezarmant: scenele jucate trenează enorm, ieşirile şi intrările personajelor din scenă sunt cusute cu aţă albă, proiecţiile video sunt „din alt film”, din cu totul alt tip de spectacol, muzica nu este folosită spre a se integra într-un tot unitar etc.

Întrebarea care se pune inevitabil când vezi astfel de producţii pe o scenă bucureşteană care are o tradiţie şi care ar putea face mult mai mult decât face acum este de ce alege să realizeze astfel de spectacole, să mobilizeze atâta suflare artistică (numai distribuţia este alcătuită din George Alexandru/Alexandru Jitea, Ada Navrot/Daniela Minoiu, Ioana Calotă/ Cătălina Ionescu (Jojo), Andreea Măcelaru Şofron/ Laura Vasiliu, Cristina Stoica Ivanciuc/Cerasela Iosifescu, Cristian Şofron/ Bogdan Vodă, Lucian Ghimişi, Gabriel Răuţă, Cristian Nicolaie, Dani Popescu, Alexandru Mike Gheorghiu, Vlad Corbeanu, Roxana Colceag, Cristina Păun, Laura Anghel, Raluca Vermeşan, Alexandra Timofte, Gina Anton, Elena Ţuţulan, Geo Dinescu, Mircea Teodorescu, Vlad Gălăţianu, Adrian Alessandriu, Marin Dascălu, Răzvan Dascălu, Costel Bărbulescu, Dragoş Dumitru) într-un spectacol fără viaţă, fără formă şi fără conţinut, într-un eşec costisitor la vremuri de criză, când proiectele se acceptă greu sau deloc.