În ianuarie 2017 mii de oameni împânzesc străzile Bucureștiului dorind o schimbare. Fiecare caută spre un mai bine pierdut demult într-un sistem bolnăvicios și erodat. Fiecare caută rezolvări, chei de soluționare, un răspuns pentru toate întrebările în parte. Și sunt multe de clarificat, de acceptat, de înlocuit, cu atât mai mult cu cât exercitarea puterilor în stat a devenit, mai degrabă o paradigmă corosivă. Tot în același ianuarie, la Godot Cafe-Teatru, paradoxal parcă, se joacă O spovedanie. Acum schimbarea și nevoia de înțelegere se caută la nivel micro. Dar tot spre un mai bine se tinde. Prin teatru și pe alocuri prin film.
Adaptare după „Aniversarea”, un film de Dan Chișu ce va rula în curând în cinematografe, spectacolul în regia lui Emanuel Pârvu aduce în discuție o serie de subiecte ce capătă nuanțări și tușe puternice o dată cu fiecare analiză. Convențiile de spațiu și timp dispar atunci când discuțiile se nasc pe marginea dezabaterii dintre religie și ateism. Un subiect cu două tăișuri încă, dar care, dacă este gândit și tratat în parametrii lucidității nu riscă să se preschimbe într-o unealtă a manipulării, ci rămâne sub statutul de opțiune și asumare personală. Sub forma unui act artistic însă, celebra dilemă – unde începe și unde se sfârșește credința – poate fi încadrată în registre diverse, lăsând loc și glumei, și dramei, precum și gândului serios că nu e deloc de glumit cu ceea ce suntem în raport cu noi înșine, cu divinitatea, sau pur și simplu cu autoritățile statului. În acest sens, spectacolul de la Godot nu cade în derizoriu și păstrează de la început și până la final un traseu clar, asumat. Ironia este bine dozată, la fel și umorul, de către toți cei patru actori din distribuție: Adrian Titieni, Emanuel Pârvu, George Ivașcu, Alexandru Papadopol. În primă instanță, acțiunea pare a fi construită în jurul poveștii de viață a doi frați care se întâlnesc întâmplător într-unul din barurile din centrul orașului și sunt puși în fața unei situații limită – aceea de a rezolva problema moștenirii revenite de pe urma tatălui lor, un fost torționar, ateu convins. Dar provocarea este mai mare de atât, și asta pentru că nu există acum o singură soluție salvatoare. Ci apar propuneri antitetice.
Adrian Titieni joacă rolul fiului ce nu se desprinde nici de credință, nici de adevăr, nici de speranța că păcatele pot fi iertate, totuși, în ultimul ceas, oricât de aspre ar fi fost ele. Construindu-și personajul cu o atenție precisă asupra detaliilor, reușește să comprime atât conservatorismul, cât și umanitatea și totodată îndârjirea celui care respinge fără să stea pe gânduri o posibilă teorie a big bang-ului, dezordinea materiei și absurdul că dincolo de noi nu mai e nimic altceva. Tocmai de aceea, apelează cu instinct firesc la ajutorul preotului (Alexandru Papadopol), ca tradiție finală în fața morții tatălui său. Durerea pierderii unui om drag se ascunde în cazul său sub resemnare și iertare. În contrapunct însă survine abordarea lui Emanuel Pârvu, fratele mai mic pentru care știința este singura ce mai poate rezolva punctual întregul demers. A încetat demult să mai creadă că forțele supranaturale, rugăciunile și cuvintele de bine sunt cele care aduc ordinea în lume. Așa că tot ce îi rămâne de făcut este să îl convoace la discuții pe directorul spitalului (George Ivașcu) în care este internat tatăl său, aflat în stare critică. Mocnește la nivel intrinsec, pe tot parcursul spectacolului, o revoltă a sa – pe de o parte, în raport cu întregul mecanism de funcționare a sistemului de stat și a funcției bisericii în cadrul acestuia, iar pe de altă parte, în fața abordării propuse de fratele său, care îl surprinde teribil. Emanuel convinge, atât prin interpretare, cât și prin capacitatea cu care reușește să stăpânească și să își conducă conceptul regizoral. Alege atent tipologiile personajelor sale, iar distribuția pentru care optează este una inspirată. O spovedanie se construiește ca un spectacol degajat, unde formalismul și frivolitatea nu își găsesc locul. Ci dimpotrivă, există o permanentă naturalețe, în interpretările actorilor, dar și în felul în care este stăpânit dialogul.
Alexandru Papadopol intervine, cu mult umor, în calitate de reprezentant al bisericii. Un așa-zis preot modern, ce își apără, totuși, misiunea și valorile, confuntându-se permanent cu prejudecățile oamenilor despre instituția Bisericii. Uneori însă, pare că ajunge la saturație în fața nesfârșitelor lupte de convingere. Toate în viață sunt după sufletul omului și toate sunt cu rost, chiar dacă părerea cercetătorului anulează aceste principii. Și uite așa, într-o fracțiune de secundă, credința și religia sunt negate cu mult tact de George Ivașcu. Cel pentru care toate procesele sunt chimie pură, cuantificabilă. Căci viața și moartea nu apar din emoții, din păreri de bine și de rău, ci trebuie înțelese ca procese biologice. Prin urmare și intervențiile sale în poveste se conturează ca niște pledoarii sustenabile. Cu ironie, cu devotament convins în fața meseriei, cu profesionalismul unui actor care știe să puncteze precis demarcația între actoria de teatru și cea de film.
E un umor absurd și totuși bine dozat în toată construcția poveștii. Când ultimele clipe ale unui torționar ateu sunt cântărite cu patru balanțe diferite începi să te întrebi dacă binele pe care îl tot căutăm în societate este într-adevăr în mâinile celorlalți. Trebuie privit atent, atât în mediile sociale, cât și pe chipul lor, al actorilor din spectacol. Îi poți analiza chiar de la o masă distanță, dar le poți urmări expresiile și în cadrele fragmentate din proiecția live ce rulează pe durata reprezentației. Totul completat în final de vocea inconfundabilă a lui Constantin Cojocaru, ca voce paternă acum, peste imagini ce rulează ca povestire in loop a unei întregi vieți pătate de prea multă cruzime. Un final ușor abrupt, dar nu neapărat și previzibil, astfel încât spectacolul prinde și surprinde.
O spovedanie poate nu este suficientă cât să descurce mecanismul ciudat al lumii. Dar este un spectacol ce reușește să convingă într-un fel foarte simplu că adevărul, fie el și complicat devine, totuși, relativ de fiecare dată. În viață, în religie, în știință, în teatru.
Godot Cafe-Teatru
O spovedanie
Regia: Emanuel Pârvu
Cu: Adrian Titieni, George Ivașcu, Alexandru Papadopol, Emanuel Pârvu, Constantin Cojocaru (voce)
Print