Oana Borș: Cred că ne lipsește, ca nație, talentul de a scrie dramaturgie

Prima parte a FEST-FDR (Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești), desfășurat între 14 și 18 mai, tocmai s-a încheiat. Oana Borș, teatrolog și critic de teatru, este realizatoarea selecției din acest an. Care au fost criteriile selecției acestei ediții, cum arată dramaturgia românească la acest moment și cum arată spectacolul de teatru pe text românesc sunt doar câteva dintre întrebările la care am încercat să găsim răspunsuri…

Care a fost ideea care a stat la baza selecției pentru ediția din acest an a Festivalului Dramaturgiei Românești? Ce ţi-ai propus?

În primul rând, trebuie specificat faptul că anul acesta a avut loc o ediţie binenală a FEST-FDR. Aşadar, ce se vede, în festival, la Timişoara este imaginea reflectată a două stagiuni. Iar ideea de bază a selecţiei a fost încercarea de a oglindi, pe cât posibil, puzzle-ul de direcţii din dramaturgia contemporană, arătând şi felul în care este regândită scenic dramaturgia clasică. Avem câţiva autori contemporani cu o personalitate foarte clară şi foarte bine definită în spaţiul teatral. Şi ei sunt prezenţi în selecţie. Tot astfel, sunt mulţi care aspiră la aceste performanţe. Acolo unde am simţit, am intuit un germene al talentului am vrut să îl arăt, dând o şansă. Căci, meseria de dramaturg, din punctul meu de vedere, trebuie învăţată. Sigur că pleacă de la talent, dar dincolo de el trebuie să cunoşti foarte bine mecanismele interioare ale acestei forme de exprimare artistică. Iar, pentru a avea curajul de a merge mai departe, e importantă încrederea pe care o câştigi în tine însuţi. Or, noi avem obligaţia ca şi prin acest festival să fim un suport pentru dezvoltarea dramaturgiei româneşti, dar şi o oglindă ce obligă la comparaţii.

Ideea de bază a selecţiei a fost încercarea de a oglindi, pe cât posibil, puzzle-ul de direcţii din dramaturgia contemporană, arătând şi felul în care este regândită scenic dramaturgia clasică.

Ai văzut peste o sută de spectacole pentru această selecție. Care sunt, în opinia ta, direcţiile din dramaturgia noastră contemporană şi în spectacolul după text românesc, fie el clasic sau contemporan?

În relaţie cu dramaturgia clasică, m-au interesat spectacolele care au redimensionat textul. Care au citit cu o privire proaspătă, vie, rezonantă, piese ce ar putea fi considerate datate, osificate, stoarse de vlagă. Şi sunt câteva spectacole excepţionale care au reuşit acest lucru.

În privința dramaturgiei contemporane, tematic există, din punctul meu de vedere, trei paliere principale în care aceasta se dezvoltă. Putem vorbi despre teatrul social-politic, teatrul care introspectează sau radiografiază societatea, fie ea în dimensiunea trecută, fie prezentă, un teatru care îndeamnă la atitudine, care e un apel la memorie, la conştiinţa noastră, un teatru implicat. Şi aici, legat de formă, stindard poate fi considerat tipul de teatru document. Apoi, există o categorie care are rădăcini în dramaturgia noastră clasică, e vorba despre textul şarjat, cel care surprinde şi ironizează mai fin, mai gros, mai cu talent, mai fără talent, mai cu perdea sau mai fără perdea, tipologii ale imediatului. Şi aici, poate ca formă ce pare să fie mai la îndemână acum este monologul sau suita de monoloage. Totodată există şi o a treia categorie, din ce în ce mai vizibilă în ultimul timp, cea care se întoarce, prin poveste, către introspectarea afectelor, către nuanţarea relaţiilor interumane, a relaţiilor între generaţii, texte interesate mai degrabă de relevarea poziţionării umanului în lume şi în societatea.

Şi, totuşi, trebuie să privim şi altfel, să îi zicem „clasificarea” spectacolelor realizate pe texte contemporane şi implicit a dramaturgiei. După cum se vede, avem în selecţie spectacole realizate la teatre de stat, şi proporţional, spectacole produse de companii independente. În Bucureşti, în mod special, mişcarea independentă este foarte puternică. Ea nu are săli de spectacol şi nu are acces prea facil la cele ce nu îi aparţin… Se joacă, în baruri, în pivniţe, în cluburi, chiar şi „în sufragerie”… Iar acest lucru obligă. Finanţarea nu este „rezervată”, ea este obţinută, compusă, cârpită… Şi acest lucru obligă. Publicul nu este cel care vine la costum, ci cel care vine în blugi şi are, uneori, o bere în faţă. Din nou, ceva ce obligă. La ce? La „readaptări” estetice. Textele scrise cu gândul de a fi jucate aici, spectacolele produse tot aici poartă, conştient sau nu, pecetea „conjuncturii” pe care o trăiesc. Căci forma pe care o iau aceste creaţii este alta decât cea pe care ar putea să o ia dacă ele ar fi gândite de aceiaşi creatori sau ar fi jucate de aceiaşi artişti pentru/pe o scenă clasică, sau dacă ar fi avut libertate totală financiară, de exemplu.

Aşadar o altă clasificare, poate mai agresivă, a tendinţelor din dramaturgia contemporană, dar mai ales din spectacolul pe text contemporan, este: texte/spectacole rezultate din pură opţiune estetică, ce coabitează cu texte/spectacole a căror naştere este supusă conjucturalului.

Aşadar o altă clasificare, poate mai agresivă, a tendinţelor din dramaturgia contemporană, dar mai ales din spectacolul pe text contemporan, este: texte/spectacole rezultate din pură opţiune estetică, ce coabitează cu texte/spectacole a căror naştere este supusă conjucturalului.

Ți se pare că se montează prea multă sau prea puțină dramaturgie românească contemporană?

Cred că se scrie destul de mult. Sunt, de exemplu, mulți actori, regizori care scriu şi texte pentru că vor să se exprime artistic şi consideră că o fac mai bine dacă şi cuvântul le aparţine…

Asta în condițiile în care sunt mulți dramaturgi care se plâng că nu li se montează textele.

Aici este o problemă Cred că lucrurile ar trebui gândite „strategic”. Ştiu că acest cuvânt pare forţat în alăturare, dar nu cred că poți avea o dramaturgie care să funcționeze dacă nu gândeşti aşa. Mai ales într-o dramaturgie firavă cum este dramaturgia noastră contemporană. Cred că această strategie trebuie să o aibă producătorul, iar artiştii să o accepte. Un dramaturg ar trebui să lucreze cu un regizor, cu actorii, iar spectacolul să se nască din lucrul acestei echipe. Cum asta nu se întâmplă, dramaturgii scriu piese la ei acasă, uneori le şi publică, și așteaptă să fie montate… Regizorii, de multe ori consideră că nu se regăsesc în ele şi le ignoră… Cred că fiecare teatru sau companie care vrea să investească în dramaturgia românească ar trebui să investească, în primul rând, în naşterea acestui tip de relaţie. Creându-se astfel de, să le zicem, laboratoare, treptat se vor naşte și spectacole mai bune și o dramaturgie mai puternică. Sigur, există și creatori „compleți” ce își scriu propriile texte şi pe acelea le vor monta. Ei au nevoie de acest mecanism de lucru pentru a se exprima. Însă, textele-bază ale unor astfel de spectacole pot fi mai greu de montat de către altcineva pentru că fac parte dintr-un „tot” de gândire.

Un dramaturg ar trebui să lucreze cu un regizor, cu actorii, iar spectacolul să se nască din lucrul acestei echipe. Cum asta nu se întâmplă, dramaturgii scriu piese la ei acasă, uneori le şi publică, și așteaptă să fie montate… Regizorii, de multe ori consideră că nu se regăsesc în ele şi le ignoră…

Așadar, textele din dramaturgia contemporană au valoare literară?

Unele da, unele nu. Cele scrise graţie unei conjuncturi sau cele scrise de regizorii-dramaturgii, mai rar. În cazul acesta, textul moare odată cu spectacolul…

Ce-i lipsește, din punctul tău de vedere, dramaturgiei românești?

Senzația mea este că tot timpul suntem la capitolul de exerciții. Tot facem exerciții. Cred că ne lipsește, ca nație, talentul de a scrie dramaturgie. Şi asta vine, cred eu, din tipul de structură mentală. Comunicăm şi ne exprimăm artistic şi în funcţie de structura mentală a poporului din care facem parte. Iar nouă pare a nu ne fi la îndemână tipul de scriitură dramatică. Căci, dacă privim în jur, şi nu foarte departe, la naţii care fac parte geo-politic din aceeaşi zonă ca noi, la naţii a căror istorie a fost cel puţin jumătate de secol construită pe un calapod comun, dar a căror dramaturgie este una puternică, ne putem da seama că nu temele abordate fac diferenţa, căci acestea inevitabil sunt sinonime, ci capacitatea de a le exprima artistic. Evident, excepţiile, confirmă regula…