N-a trecut mult de când s-a încheiat ediția din acest an a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, unde spectacolul teatrului gazdă, „Oidip”, cea mai recentă premieră românească semnată de Silviu Purcărete, s-a aflat în prim-plan. Trecând peste titlul care a făcut ceva valuri și despre care s-a vorbit deja în toată presa, care a preluat explicația dată de regizor, cum că această pronunțare a numelui grecesc ar fi mult mai potrivită limbii române, spectacolul a marcat, după cum s-a spus, întoarcerea lui Silviu Purcărete la tragedia antică. Iar în rolul titular, Constantin Chiriac…
Așa cum și-a obișnuit publicul în ultimii ani, Silviu Purcărete rămâne adeptul aceluiași tip de imagine și de rezolvare scenică, folosind soluții descoperite în timp, cu care se pare că se simte confortabil și pe care preferă să le aplice constant, făcându-și din ele un adevărat program artistic. Așadar, și în spectacolul Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu vor fi bastoane, pălării, grupuri bizare care intră în scenă pe post de coruri antice, traduse în limbaj vizual de secol 21… Situat undeva în perioada postbelică, „Oidip”-ul lui Silviu Purcărete se joacă puțin de-a creștinismul, atât cât Oidip să pară un fel de Hrist ce poartă pe umeri poveri și suferințe. Ideea este neconvingăor exprimată, cu atât mai mult cu cât rămâne nedusă până la capăt de interpretarea lui Constantin Chiriac, care oscilează între această asumare blândă și semipaternă a cetății și instinctul lui pervers, materializat într-o scenă cel puțin discutabilă, în care Ofelia Popii în rolul Iocastei ar justifica din plin o interdicție pentru minori. Vulgaritatea dorită și asumată a momentului, de altfel bine susținut de Ofelia Popii, care reușește performanța de a fi mama care-i produce plăcere sexuală fiului-soț, rămâne, din păcate, în sine în economia spectacolului… o scenă piperată și atât.
Între prima și ultima scenă, de la momentul în care ploaia cade într-o posibilă gradină de măslini și până la finalul în care lumile se prăbușesc apocaliptic, pe un ecran din fundal, după ce, până atunci, pe același ecran, fusese proiectată o pădure înfiorată de vânt, regizorul pare că încearcă să găsească un traseu al lui Oidip/Oedip prin istorie. Însă ideile rămân doar deschise în diverse direcții care nu se continuă sau sunt doar schițate.
Povestea lui Sofocle este tăiată și condensată, cele două piese devenind un spectacol de mai puțin de două ore, în care Silviu Purcărete înghesuie mai degrabă umbra mitului lui Oidip, lăsând-o cu un picior în aer și cu unul în lumea noastră. Încercând să-l aclimatizeze și să-l suprapună pe o civilizație creștină – în care, ce-i drept, mitul a crescut și a înflorit –, regia însă nu-i construiește suficiente pârghii care să-l susțină și atunci sunt nenumărate scene care par construite în sine. Imagini puternice (unele dintre ele), dezvoltate în scenografia lui Dragoș Buhagiar, care-i configurează spațiul potrivit, nimic de zis, dar un spațiu care slujește o idee neclară – un loc unde Oidip e și rege, și supus, unde poartă pe umeri povara damnării, unde își trăiește suferința lângă fiica lui Antigona (interpretată tot de Ofelia Popii, întru sublinierea ideii de incest dusă mai deoparte)… Dar, dincolo de imagini, simți cum crește un gol. Pe care îl umple cel mai bine, poate, muzica lui Vasile Șirli. Acel element cu veleități subliminale, un cântec vechi reluat la vreme de război și al cărui ritm dulce-înghețat evocă sunetul bombelor și melodiile cabaretului german… sunet de moarte și de sfârșit de lume, care induce probabil cel mai bine ideea din final.
Cinematografic, spectacolul face uz din plin de imaginea filmată, element care pătrunde tot mai mult în teatru, uneori anulând efectele teatralității tradiționale. Un loc – Colonos – în care Oidip trebuie să dispară, aducând, în același timp, liniștea acolo unde se abătuse tulburarea prezisă de oracolul celebru, un loc care înghite în sine toată istoria răului, asta pare să vrea să reprezinte Silviu Purcărete în imaginile finale, în care, în spatele seninătății aparente se ascunde marea prăbușire. Care este spectaculoasă în frumusețea ei înspăimântătoare…
Însă Oidip cu greu își găsește locul și sensul în acest context, chit că regia pare să-și fi propus mai degrabă un fel de eseu antropologic decât o punere în scenă a textelor lui Sofocle.
Teatrul Național Radu Stanca Sibiu
Oidip, după Sofocle
Scenariu original Silviu Purcărete
Regia: Silviu Purcărete
Traducerea după Sofocle: Constantin Georgescu, Simona Georgescu, Theodor Georgescu Scenografia: Dragoş Buhagiar
Light design: Dragoş Buhagiar şi Silviu Purcărete
Muzica originală: Vasile Şirli
Distribuția: Constantin Chiriac, Ofelia Popii, Diana Văcaru Lazăr, Diana Fufezan, Cristian Stanca, Adrian Matioc, Florin Coşuleţ, Ioan Paraschiv, Eduard Pătraşcu, Pali Vecsei, Emoke Boldizsar, Veronica Arizancu, Cristina Stoleriu, Cristina Ragos
Foto Maria Ștefănescu