„Omul hazardului” rătăcit în monologuri

Prezentat în cadrul Zilelor Teatrului Nottara, o manifestare desfăşurată săptămâna trecută în care au fost incluse premierele mai vechi şi mai noi ale instituţiei de pe Magheru, unul dintre cele mai recente spectacole ale lui Cristi Juncu, „Omul hazardului” îi aduce împreună pe scenă pe Emil Hossu şi Catrinel Dumitrescu.

Pe un text al Yasminei Reza, montarea regizorului Cristi Juncu este construită, lucrată şi gândită în acelaşi stil, care-l caracterizează, şi anume actorul aşezat bine în lumină, în aşa fel încât să se pună în valoare şi pe el însuşi, şi textul. Şi care, de obicei, funcţionează bine. În spectacolul de la Teatrul Nottara, însă, textul, plin de o prea mare cantitate de „eseu” şi prea puţină substanţă dramatică, este o capcană pe care cei trei o evită doar pe alocuri.

O poveste în două personaje, simplă doar în structura de suprafaţă, „Omul hazardului” este o suită de monologuri, care-şi propun să se transforme în dialog. Două personaje, într-un compartiment de tren, un bărbat şi o femeie, gândesc cu voce tare, în discursuri solitare, care se pierd în liniştea nopţii. El – un scriitor de mare succes, care vorbeşte cu el însuşi şi cu propriile personaje din cărţi, ea – o femeie îndrăgostită de cărţile, de personajele şi de lumea lui, pentru care întâlnirea din tren poate deveni întâlnirea vieţii ei şi care poartă în geantă ultimul lui roman: „Omul hazardului”.

Cristi Juncu alege o formulă simplă, lăsând povestea să se întâmple într-un decor în care Cosmin Ardeleanu îmbină inteligent realismul şi absurdul situaţiei: un compartiment de tren în mărit la… 200 la sută, unde, fereastra, şi ea supradimensionată, devine un fel de scenă-ecran unde „se materializează” gândurile celor doi. Intenţia regiei este aceea de a crea în acest fel un câmp comun, în care gândurile unuia să le atragă pe ale celuilalt, justificând „întâlnirea” din final între cei doi. Gânduri care se intersectează pe aceeaşi „scenă” creând premisa unei poveşti în doi. Mircea Diaconu, George Alexandru, Catrinel Dumitrescu, Emil Hossu sunt câteva dintre „personajele” filmate şi proiectate pe acest fundal, în noapte, cu momente care, luate separat, au farmecul unor mici monologuri. Aceasta este însă şi marea problemă a spectacolului de la Nottara, dincolo de ritmul care trenează şi pe care momentele filmate nu reuşesc să-l dinamiteze decât parţial: partiturile solitare.

Gânduri, vise, întrebări şi amintiri se perindă pe rând şi interacţionează prea rar în primele trei sferturi ale spectacolului, cei doi actori asumându-şi textul ca-ntr-o montare de tip „one-man show”. Emil Hossu, uşor demonstrativ teatral, cu un cabotinism pe jumătate asumat, construieşte un personaj în care veridicul se opreşte la jumătatea drumului: scriitorul bântuit de gânduri, ce abia într-un târziu o observă pe femeia din faţa lui, care citeşte ultima lui carte. Previzibil, încearcă să-i afle gândurile despre roman, fără să-şi dezvăluie identitatea. Catrinel Dumitrescu îşi duce personajul într-o zonă enigmatică şi fragilă, în care se simte, evident, confortabil şi acordând atenţie detaliilor, mai aproape de ceea ce pare să-şi fi dorit regizorul. Riscul, în cazul unei astfel de poveşti, în care psihologiile personajelor trebuie să se descifreze şi să iasă la lumină în gesturi simple, în priviri şi-n inflexiuni de voce, este ca acest fapt să rămână doar o intenţie, iar personajele să nu capete suficientă carne. Defect de care suferă pe alocuri şi montarea de la Nottara.

De-abia în final, momentul la care, printr-un frumos artificiu scenografic depărtarea dintre banchete dispare, iar cei doi ajung faţa în faţă, în intimitatea compartimentului de tren, ritmul pierdut se recuperează, iar întâlnirea capătă farmec, tocmai pentru că este pentru prima dată când dialogul începe să funcţioneze şi să devină viu.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.