O scenă aproape goală, un pom de butaforie, un pat de spital într-o parte, o măsuță cu două scaune în cealaltă parte. O orgă electronică și o tablă, ca într-o sală de clasă, pe care se vor înșira puținele zile pe care le mai are de trăit Oscar. Și „La vie en rose“, bineînțeles. Așa arată sala mică de la Teatrul Nottara la „Rapsodie în roz“, spectacol care a avut premiera săptămâna trecută. Din nefericire, povestea spusă pe scenă o oră și jumătate nu va preface spațiul într-un loc magic, în care spectatorul uită cât e ceasul.
A doua adaptare scenică pe o scenă din București (prima e cea regizată de Chris Simion la Teatrul Bulandra, acum patru ani) a micului și foarte cunoscutului roman „Oscar și Tanti Roz“ de Eric-Emmanuel Schmitt, spectacolul care și-a început drumul spre public este încă departe de a-și fi găsit un ritm coerent. La început de drum, „Rapsodie în roz“ pătrunde într-o lume cu așteptări mari. Cu atât mai mari, cu cât vorbim despre un actor de renume: Alexandru Repan.
O dublă misiune își asumă acesta cu noul proiect: să regizezi spectacolul în care-ți revine rolul principal (un băiețel de 10 ani, suferind de un cancer în fază terminală, jucat de un actor de 74 de ani) este din capul locului un risc mare: riscul perspectivei din interior. Privind numai din interior, rămâi departe de privirea din exterior, privirea spectatorului. Și, pentru acesta, povestea viteazului Oscar, care mai are doar câteva zile de trăit, și a nesăbuitei Tanti Roz, care-l învață să se bucure de lucrurile din jur, seamănă prea mult cu o lecție lacrimogenă despre neglijata bucurie de a trăi.
Suntem, așadar, la spital și aflăm din primele câteva minute trista istorie a micului erou: condamnat de boală, Oscar nu are scăpare. Medicul și familia sunt neputincioși în fața destinului. Jucărie fragilă în mâinile sorții, la îndemnul inventiv al asistentei, băiețelul își trăiește fiecare zi ca și cum ea ar fi echivalentul a zece ani, situație ce deschide, bineînțeles, o mulțime de întrebări neliniștitoare despre viață, moarte și valorile lor. În roman, nimic demonstrativ, doar o poveste scrisă cald, cu doza justă de sirop și cu o sensibilitate ce poate atinge nuanțe zen. La Teatrul Nottara, doza de sirop e mai mare. Tanti Roz (Andreea Măcelaru) e un înger în roz care seamănă cu o zână, plutind serafic prin scena sensibilizată de acorduri muzicale care te trimit cu gândul la o acadea nu roz, ci ciclam.
Simplitatea pe care o va fi urmărit Alexandru Repan și ca regizor, și ca interpret al rolului principal echivalează cu sentimentalismul, ba chiar cu un fel de primitivism: când vine Crăciunul, se aprind beculețe colorate în sală; când vine vorba despre Fecioara Maria, cu care Oscar o aseamănă pe Peggy Blue, fetița de care s-a îndrăgostit, Tanti Roz/ îngerul cântă (cu o voce frumoasă) „Ave Maria“ etc. Nimic din subtilitatea, nimic din ironia, nimic din profunzimea cărții nu se păstrează pe scenă, unde Oscar își trăiește ultimele zile încercând să înțeleagă de ce boala nu e o pedeapsă.
Într-un context simplu, care ar fi fost calea sigură spre reușită, într-o scenografie cuminte, povestea micuțului condamnat de un destin absurd stârnește lacrimi printre spectatori. Cei mai pretențioși se uită însă la ceas din când în când, căci gradația nu aduce tensiune, deși zilele rămase se înșiră pe tablă și timpul nu mai are răbdare. Cu alura lui de patriarh, Alexandru Repan se joacă jucându-l pe Oscar și construiește momente emoționante, dar alunecă și în clipe de demonstrativism ce se îndepărtează de adevărul simplu al personajului. Ceva din puternica, profunda relație de iubire cu Tanti Roz, ca o zână-învățătoare fără pic de simț al umorului, nu se transmite la spectator – nici farmecul indicibil, nici tristețea și, mai important, nici durerea ce-i leagă până la moarte pe cei doi.
Gradația curge lin, monoton, spre un sfârșit previzibil și ireversibil, pe care-l știi de la început. Efectul e ratat, stările alternează palid, ca și ritmul poveștii, și micuțul Oscar, care trăiește o sută de ani în doar zece zile și-i scrie scrisori lui Dumnezeu, se îndrăgostește, râde și plânge, se îndreaptă spre un final de un tragism diluat. La primele reprezentații cu publicul, spectacolul așteaptă o revizuire. Repetitivitatea îi dăunează
cel mai mult, ea venind din lipsa perspectivei din exterior. La început de drum, „Rapsodie în roz“ se alătură, din punct de vedere al calității, multor spectacole făcute de actori care și-au dorit neapărat să devină regizori…
Teatrul Nottara
Rapsodie în roz, de Eric Emmanuel Schmitt
Traducerea: Vasile Șirli
Regia: Alexandru Repan
Light-design și scenografie: Iulian Bălțățescu
Ilustrația muzicală: George Marcu
Distribuție: Alexandru Repan și Andreea Măcelaru
Print