Acum zece ani, în Timișoara, niște studenți înființau o trupă de teatru care se numea Auăleu, iar Ovidiu Mihăiță era și este unul dintre fondatori. La început a fost Auăleu, Teatru de Garaj și Curte, iar acum este o casă din cărămidă în adevăratul sens al cuvântului. E zidită ca să reziste, fără finanțare de la stat și fără premii. În București, două dintre spectacolele lor, „Ferma animalelor” și „Casa din copac”, au fost invitate în cadrul Festivalului Național de Teatru Independent, în secțiunea off. Nu mai cred în premii, și totuși voluntarii le-au acordat premiul „Instigă la cultură”. Vorbind despre Auăleu, Ovidiu Mihăiță folosește adesea cuvintele „noi”, „trupă” sau „echipă”. Împreună au reușit să creeze un teatru în care cred, un teatru pe care îl consideră liber și, nu în ultimul rând, au reușit să câștige un public care cu timpul a devenit un prieten fidel. Am stat de vorbă la București, la câteva zile după tragedia de la clubul Colectiv, când oamenii ieșiseră să protesteze în Piața Universității.
Având în vedere ultimele evenimente din București și spectacolul vostru „Casa din copac”, crezi că teatrul independent poate fi considerat o formă de protest?
În România sigur nu este. Dacă te uiți la spectacolele care se joacă în teatrul independent, o să vezi că în mare parte sunt despre o fată care se întâlnește cu un băiat într-un bar, el o părăsește, iar ea, tristă, bea o Cola. Despre asta am discutat „informal” și cu oamenii din teatrul independent. Am ridicat problema sensului său și a diferenței dintre teatrul independent și teatrul „dependent”. Dacă ne uităm în istoria universală a teatrului independent vedem că el a apărut ca o formă de protest în contexte sociale dificile și tot timpul cu un discurs social-politic, ceea ce la noi nu prea se întâmplă.
Este doar o nișă pentru actorii care nu mai au loc în teatrele de stat?
Da, în unele cazuri este așa. Din fericire nu este cazul meu sau al colegilor mei. Unii dintre noi nu au fost niciodată angajați, doar am jucat în „sistemul dependent”, alții și-au dat demisia după șase luni sau un an. Pentru unii sigur e o nișă și o formă de subzistență, dar pentru noi a fost singura formulă viabilă în care să putem face lucrurile în felul în care ne dorim.
Am ridicat problema sensului său și a diferenței dintre teatrul independent și teatrul „dependent”. Dacă ne uităm în istoria universală a teatrului independent vedem că el a apărut ca o formă de protest în contexte sociale dificile și tot timpul cu un discurs social-politic, ceea ce la noi nu prea se întâmplă.
Și cum vă doriți să faceți aceste „lucruri”?
Le facem cum le facem deja de zece ani. Le facem în cel mai liber mod cu putință, fără niciun fel de restricții, de constrângeri. Așa cum cred că ar trebui să ia naștere orice act artistic, sub auspiciile libertății… e cel mai important.
Teatrul din România nu este liber? Nici măcar cel independent?
Nu, nu este. S-a întâmplat în Timișoara ca Biserica Ortodoxă Română să schimbe titlul unui spectacol[1] pentru că nu-i convenea cel inițial. Cunosc nenumărate cazuri în care primarii au dat telefoane la teatre și au avut de obiectat. Pentru că ei sunt regii care finanțează, ori măscăriciului nu-i este permis să râdă de rege decât sub plapumă. Din păcate nu este liber. Nu știu dacă România a avut vreodată un teatru liber, se poate să fi avut. Dar eu nu am avut vreodată senzația că teatrul este liber și folosește un limbaj al omului de rând, un limbaj al străzii. Avem niște spectacole social-politice de anchetă care, da, reflectă niște realități, dar în mare parte vorbesc despre trecut. Ele sunt perfect valabile, dar eu nu fac genul acesta de spectacole politice, militante etc. Chiar dacă 90% din spectacolele pe care le-am făcut noi conțin o doză de politic și social.
Auăleu este o formă de protest?
Inevitabil, da. Noi am vrut să jucăm „Ferma animalelor” la protest, dar nu s-a putut. Am mai făcut asta și acasă, în Timișoara. Arta a fost întotdeauna împotriva puterii, mi se pare că dacă nu conține și ingredientul acesta, își pierde o mare parte din utilitate.
Nu știu dacă România a avut vreodată un teatru liber, se poate să fi avut. Dar eu nu am avut vreodată senzația că teatrul este liber și folosește un limbaj al omului de rând, un limbaj al străzii. Avem niște spectacole social-politice de anchetă care, da, reflectă niște realități, dar în mare parte vorbesc despre trecut. Ele sunt perfect valabile, dar eu nu fac genul acesta de spectacole politice, militante etc. Chiar dacă 90% din spectacolele pe care le-am făcut noi conțin o doză de politic și social.
Teatrul ca o formă de protest poate schimba ceva?
Nu pot să spun da sau nu. Nu știu dacă e rolul nostru să schimbăm, dar cu siguranță putem pune niște întrebări. Atât nouă prin munca pe care o facem, cât și spectatorilor. Mi-ar plăcea și m-aș bucura să pot spune cu inima deschisă „da, noi chiar schimbăm ceva”. Dar pot să spun din experiența mea și din experiența noastră, ca grup, că în zece ani am reușit să schimbăm niște lucruri. Bineînțeles că nu am modificat legi și nu am schimbat 100% mentalități, dar cunosc cazurile spectatorilor noștri, cunosc oameni care au divorțat din cauza unui spectacol care trata această temă. Sigur, e o chestie mică. Am aflat după șapte ani când o doamnă a venit la spectacolul „Stăteam întinși pe pat”. Se întâmplă foarte des ca publicul să nu iasă din sală după aplauze. Atunci nu a plecat nimeni și s-a iscat un fel de discuție. Cineva a întrebat de cât timp jucăm spectacolul acesta, iar noi am răspuns că de vreo nouă ani. Și o doamnă din public a spus că ea l-a văzut acum șapte ani într-un club unde fuseserăm invitați. Nu știa că acest spectacol se mai joacă, a găsit întâmplător un anunț și a venit cu o prietenă. Noi am întrebat-o de ce s-a gândit să aducă pe cineva la un spectacol pe care l-a mai văzut acum șapte ani. Ele și-au zâmbit și ne-a spus că prietena ei are niște necazuri în dragoste, iar ea la o săptămână după ce a văzut „Stăteam întinși pe pat” a divorțat. Toată sala a amuțit și noi ne-am cerut scuze pentru că intenția nu era să despărțim oameni.
Ce feedback primiți după spectacol, la „discuțiile” cu publicul?
Nu programăm aceste discuții. Dacă omul are ceva de întrebat, întreabă. Chiar dacă discuția cu publicul are loc în afara sălii, la bar de exemplu. Cred că spectacolul poate fi un răspuns în sine pentru întrebările spectatorilor. La aceste discuții eu încerc să fiu mai sincer decât în spectacol. Dar, de obicei, publicul are întrebări foarte tehnice: „cine l-a făcut?”, „de ce?”, „cât a durat?” și poate câteva nelămuriri. Nu au nimic concret de întrebat, pur și simplu vor să mai stea puțin acolo… Mulți ne spun că nu pot aplauda. Finalurile spectacolelor noastre sunt destul de dure și nu pare momentul potrivit pentru aplauze. La spectacolele cele mai importante din viața mea nu am simțit nevoia fizică de a bate din palme.
Nu știu dacă e rolul nostru să schimbăm, dar cu siguranță putem pune niște întrebări. Atât nouă prin munca pe care o facem, cât și spectatorilor. Mi-ar plăcea și m-aș bucura să pot spune cu inima deschisă „da, noi chiar schimbăm ceva”. Dar pot să spun din experiența mea și din experiența noastră, ca grup, că în zece ani am reușit să schimbăm niște lucruri. Bineînțeles că nu am modificat legi și nu am schimbat 100% mentalități, dar cunosc cazurile spectatorilor noștri, cunosc oameni care au divorțat din cauza unui spectacol care trata această temă.
Acest fapt se datorează și spațiilor în care jucați? Pentru că sunt niște spații restrânse în care se creează o inimitate puternică…
Categoric. Spațiul face o diferență enormă. Lucrul acesta nu se poate întâmpla la o distanță de cinci metri între public și scenă. Oamenii ca să-și vorbească trebuie să stea la un metru distanță. Noi am profitat foarte mult de apropierea pe care o avem față de public dat fiind spațiul restrâns.
În ce fel de spații jucați acum?
Acum jucăm într-o cameră dintr-o casă, de 30 mp, pentru 30 de spectatori, de două ori pe seară. Dacă te uiți cu atenție, vezi cum bate inima într-un țânțar, atât de mică este încăperea. E ca sub microscop cumva… La anul o să schimbăm „sala”. Am luat un spațiu puțin mai mare, dar am căutat să fim în limitele „intimității”, să nu facem „patul matrimonial” prea mare, pentru că apoi nu ne mai întâlnim. De fiecare dată când jucăm în spații mai mari sau în stradă încercăm să adaptăm spectacolul, dar nu e același lucru. E ca atunci când pierzi semnalul la telefon. Cu cât stă mai departe omul cu care vorbești, cu atât se aude mai prost.
Cât de „flexibile” sunt spectacolele voastre datorită spațiului în care le creați?
Avem spectacole pe care le-am făcut cu gândul la lucrul acesta. Sunt spectacole care se pot juca la mai multe fesivaluri, nu neapărat la un festival cu caracter teatral. Și atunci mă gândesc din start ca tot spectacolul, de la titlu până la forma lui finală, să poată fi adaptat. Dar de cele mai multe ori ele sunt create pentru spațiul nostru existent și când mergem în deplasări încercăm să găsim ceva similar.
Spectacolele sunt rezultatul unei munci colective?
Uneori da, alteori nu. În cazul spectacolului „Casa din copac” nu am lucrat împreună. Eu am scris integral tot textul, dar spectacolul aparține întregii trupe. Nu pot să spun că există cineva cu rol de regizor acolo…Sunt spectacole la care eu scriu o scenă sau propun o situație și actorul improvizează. Pentru noi funcționează perfect.
Cât de importantă este existența unei trupe stabile?
Cred că pe o scară de la unu la zece trupa este cea mai importantă. Teatrul este o artă colectivă, din nefericire pentru vremurile noastre. Oamenii de teatru nu sunt ca pictorii sau ca poeții care stau singuri acasă, au o foaie albă și în tăcerea nopții se pun și creează. Pe mine mă ajută echipa și viceversa. Am crescut împreună, unii dintre noi ne știm de când eram în liceu. Am început să facem teatru încă de atunci, am trecut printr-un teatru studențesc în facultate și prin alte câteva teatre în care am jucat și ne-am oprit la formula asta care e cea mai potrivită pentru noi. Dacă ne uităm la companiile mari europene observăm că sunt construite pe ideea de trupă. 90% dintre cele care au făcut istorie în ultimii 30, 50 de ani sunt o echipă. Bineînțeles, cu schimbările de rigoare, plecări, veniri… Cred că „trupa” este cea mai bună formulă.
Cred că pe o scară de la unu la zece trupa este cea mai importantă. Teatrul este o artă colectivă, din nefericire pentru vremurile noastre. Oamenii de teatru nu sunt ca pictorii sau ca poeții care stau singuri acasă, au o foaie albă și în tăcerea nopții se pun și creează. Pe mine mă ajută echipa și viceversa.
Ți se pare ironic că în teatrul de stat ideea de trupă este din ce în ce mai rar întâlnită?
Nu mi pare ironic, ci rizibil. Mi se pare că actorii din teatrele subvenționate de stat ar trebui să rămână acolo, pur și simplu. Cunosc cazuri în care aceștia nu pot veni la repetițiile din spațiile independente și asta face ca mișcarea să pară una slabă, un mod prin care actorul mai câștigă un ciubuc. Din fericire nu e cazul nostru și nu ne afectează pe noi, dar afectează întreaga mișcare. Deja sunt în țară mai multe companii care au trupe stabile, permanente, actori care nu joacă în alte părți și se dedică unor valori comune ale grupului. Să fugi de la repetițiile cu domnul director, altul să te certe că nu poți veni acolo… problemele de genul acesta mi se par nesănătoase pentru toată lumea.
Calitatea spectacolului depinde și de această prezență permanentă a actorilor?
Categoric. Ei cu siguranță nu vor avea nimic de pierdut dacă continuă și perseverează ca un grup. Sunt ca o echipă de fotbal, ca o formație muzicală. Trebuie să repete încontinuu împreună, să ajungă să se cunoască, să împărtășească același sistem de valori și să se înțeleagă din priviri.
În spectacolele voastre atacați realitatea în care trăim…
Nu întotdeauna… Sigur, am făcut asta și cu siguranță o s-o mai facem pentru că nu ai cum altfel… sursa e strada. Am încercat aproape involuntar ca spectacolele să fie diferite stilistic. Am avut și spectacole de marionete pentru adulți, și spectacole tip concert, un pic atipice pentru spațiul românesc și spectacole social-politice, dar și spectacole care vorbeau despre dragoste. Acum pregătim alte două spectacole. Primul va fi politic până în măduvă, iar al doilea va fi despre o legendă românească. Lucrăm pe teme care ne interesează la ora când decidem că ne apucăm de un nou proiect. Noi facem un singur spectacol pe an pentru că acesta este ritmul de lucru care ni se impune. Jucăm foarte mult… De exemplu, avem spectacole care se joacă de opt, nouă ani și nu avem suficient timp pentru repetiții. Prefer să nu fac un spectacol în două săptămâni, ci într-un an. Oricum niciodată nu este gata, modificăm, scoatem scene… Noi, oamenii de teatru, ne putem permite să intervenim în arta noastră pentru că nu o livrăm ca operă finită. Nu ofer un tablou pe care tu să-l poți pune în perete. Am ales deliberat și conștienți să nu ne impunem termene.
Crezi că un spectacol, „Casa din copac” de exemplu, poate modifica câtuși de puțin un spectator?
Am primit mesaje de la spectatori foarte diverse. Le păstrez și aș vrea să le public la un moment dat. Unele sunt extrem de emoționante, altele foarte seci ca exprimare, dar cu un conținut profund. Mi-ar plăcea să spun că da. Pe noi valorile în care am ales să credem, pentru care plătim, muncim sau suferim zilnic ne-au schimbat. Gândim aproape la fel în tot ceea ce facem. Am făcut un top al spectatorilor care vin de mai multe ori să vadă un spectacol și pe locul întâi avem o persoană care a venit de 12 ori. Sigur că modifică ceva în ei, poate nu mai aruncă o hârtie pe stradă… Avem mulți spectatori care ne-au devenit prieteni. Vin oameni cu obiecte, cu haine și ni le donează, gândindu-se că poate le folosim. Acesta este un mesaj de dragoste. Eu cred că teatrele au publicul pe care îl merită și dacă cineva se obosește să-ți care o canapea sau un pian înseamnă că acei oameni chiar cred în tine. Atunci nu-mi permit să-i dezamăgesc, în limita posibilităților mele umane, psihice, creative. Avem o colecție de reclame cu Auăleu făcută de oameni. Am primit din Cluj o reclamă din sârmă, de la un alt spectator am primit reclame din tablă, gravate, nici nu pot să le descriu în cuvinte… Am început să primim tablouri cu fotografii din spectacole realizate de public. Și nu vorbesc despre fete îndrăgostite de actori, ci despre oameni normali. Când am împlinit zece ani, luna aceasta în mai, o doamnă ne-a adus un fel de statuetă care seamănă cu un premiu, în condițiile în care noi nu mai mergem în festivaluri competitive. Pe statuetă era sigla Auăleu și scria: „Auăleu, cel mai fain teatru din ultimii zece ani”. A spus că nu putem refuza premiul din partea publicului. Este singurul premiu de care m-am bucurat în viața mea.
În contextul actual teatrul nu mai trebuie să fie competitiv. Eu mi-am dat seama că nu îmi doresc să fiu în competiție cu nimeni. Nu mă interesează să fiu mai bun decât altul. Mă interesează să fiu mai bun decât mine și dacă reușesc asta îmi acord eu toate premiile.
De ce nu acceptați și alte premii?
De cele mai multe ori nu sunt „pe bune”. Dar lăsând asta la o parte, eu nu vreau să fiu în competiție decât cu mine și cu echipa mea. Nu am nevoie de ele, nu mă ajută cu nimic. Avem câteva statuete pe acasă și s-a pus praful pe ele. Nu au schimbat nimic în noi. În contextul actual teatrul nu mai trebuie să fie competitiv. Eu mi-am dat seama că nu îmi doresc să fiu în competiție cu nimeni. Nu mă interesează să fiu mai bun decât altul. Mă interesează să fiu mai bun decât mine și dacă reușesc asta îmi acord eu toate premiile.
Cui îi sunt adresate spectacolele de la Auăleu? Aveți un target?
Nu avem un target. Publicul e alcătuit din oamenii care trec pe stradă, pe trotuar. Aceia sunt spectatorii noștri. Cine trece cu coloană oficială sau cu o mașină mai scumpă de 10 000 de euro nu ne mai sunt spectatori. În primii patru, cinci ani am avut doar liceeni, studenți, media de vârstă era până în 25 de ani. Acum avem de la copii de șase, șapte ani până la bunici de 80 de ani. Vin familii întregi la spectacole. Când a venit primul om alb în cap după cinci ani, am crezut că e de la FISC. Am întrebat ce-i cu el și am aflat că l-a adus fiica lui la spectacol. Oamenii care ne știu de zece ani au copii și vin și ne cer spectacole pentru ei. Cred că publicul nostru e din clasa mijlocie și cred că sunt oamenii normali la cap. Am jucat mult la sate într-o vreme, pentru că și ei sunt public și sunt oameni. Am jucat pe stradă, inopinat, să vedem ce se întâmplă și de cele mai multe ori lumea se bucură. Am câștigat mulți spectatori din această experiență. Noi jucăm fără reclamă, accesul e foarte restrictiv și cumva se creează un cerc închis, aproape vicios în care mai pătrund doar niște prieteni de-ai prietenilor. Am încercat să jucăm gratuit în tot felul de contexte și mi-am dat seama că erau oameni care râdeau și pe care n-aș fi vrut să-i cunosc în viața mea, dar sunt un public pe care nu-l pot ignora. M-am gândit să realizăm niște programe prin care să putem aduce gratuit la spectacole segmente mari de public. Sunt curios ce o să se întâmple…
Cât de greu v-a fost să ajungeți aici?
N-aș zice că este greu. Dar am muncit în ultimii zece ani… Nu știu dacă am avut zece zile în care să nu fac ceva pentru Auăleu. Fie că scriu o replică, sun pe cineva sau curăț un reflector de praf. De pe vremea când lucram cu Victor Ioan Frunză mi-a rămas un gând pe care îl transmite un om unui alt om când vrea să-l învețe ceva. Îmi spunea întotdeauna: „Ovidiu, dacă vrei ca un lucru să devină important trebuie să-i acorzi importanță”. Și am încercat să mă țin de asta. Să nu greșesc față de ceea ce fac. Am încercat să nu-mi trădez visul în care credeam că fac un lucru care înseamnă ceva pentru oameni și nu-l pervertesc din motive financiare etc. Sigur că nu-i ușor, sunt conștient de asta, dar nu-l mai privesc ca fiind greu, acum face parte din regula jocului.
Da… dacă faci teatru sau artă în general cu iubire, cred că-ți iese… Dacă îl faci cu o amantă te va înșela inevitabil pentru că e o minciună care merge doar o vreme. Nu m-am gândit niciodată că fac cu iubire ceea ce fac. Eu îmi dau seama că iubesc ceea ce fac când jucăm și mă bucură pe mine acel spectacol chiar dacă l-am văzut de 200 de ori. Cred că, dacă nu iubești ce faci, e degeaba. Nu are rost să-ți irosești viața, tinerețea, nervii și frumusețea pe o scenă doar de dragul de a deveni talentat și de a fi apreciat.
E cu multă iubire?
Da… dacă faci teatru sau artă în general cu iubire, cred că-ți iese… Dacă îl faci cu o amantă te va înșela inevitabil pentru că e o minciună care merge doar o vreme. Nu m-am gândit niciodată că fac cu iubire ceea ce fac. Eu îmi dau seama că iubesc ceea ce fac când jucăm și mă bucură pe mine acel spectacol chiar dacă l-am văzut de 200 de ori. Cred că, dacă nu iubești ce faci, e degeaba. Nu are rost să-ți irosești viața, tinerețea, nervii și frumusețea pe o scenă doar de dragul de a deveni talentat și de a fi apreciat. Dar să nu-ți placă ceea ce faci și să fii nevoit să înghiți tot felul de lucruri care nu-ți convin… mi se pare foarte trist.
Ce înseamnă „Auăleu”?
Numele acesta i-a contrariat pe mulți la vremea lui. Noi am început să creăm trupa aceasta când eram încă studenți. Am început să căutăm prin dicționare, ne uitam la alte teatre… Și am zis să punem un nume care să vină de la noi, să fie propriu. Eram atent la discuțiile noastre și-mi notam cuvintele pe care le foloseam. Și după o vreme mi-a picat în cap acest cuvânt „auăleu”. Mi-am dat seama că el conține și dramă și comedie, e ca o jelanie la limita dintre râs și plâns și mi se părea cumva foarte teatral, chiar dacă el sună a mahala. Exprimă o reacție involuntară a omului, e ca un „of”. E compus numai din vocale, parcă iese din suflet, deși termenul e mahalagizat. Auăleu conține și puțin zâmbet amar. Dacă m-ai întreba ce reacție mi-aș dori de la spectatori, aș spune că de la publicul nostru eu vreau să storc rânjete, nici plânsete, nici râsete.
[1] Referire la spectacolul „Dumnezeu e un mafiot” de Nick Mancuso montat la Teatrul Național din Timișoara.
Print