Paganel, savantul copilăriei mele

L-am cunoscut şi l-am îndrăgit şi m-a uimit, aşa cum l-au cunoscut şi l-au îndrăgit şi s-au lăsat uimiţi de el toţi copiii din generaţia mea, care au avut norocul să aibă un televizior (a/n) în sufragerie. L-am iubit cu tot sufletul pe Paganel, profesorul meu de la televizor. Emoţionată, aveam să dau mâna cu el peste nişte ani, când a venit la noi la facultate – nu mai ştiu cine l-a invitat – imediat după cutremurul din ’77 şi, fără umbră de gând blasfemiator, cu inocenţă, ne-a spus primul banc de după: “Cică Dumnezeu juca table cu diavolul care, după obicei, trişa. După ce asistă la o serie interminabilă de 6-6, Dumnezeu, enervat, amestecă bine zarurile şi aruncă: 7,2!” Cine şi-ar fi imaginat că va trece fix un an şi în martie 1978, pe 24, îşi va pricinui, în mod tragic, sfârşitul.

Tudorel Popa era o prezenţă absolut cuceritoare. Uşor aplecat de spate (din pricina staturii înalte, poate), slab (filiform), cu un tremur tandru al degetelor care păreau mereu a căuta ceva ştiut-neştiut, Tudorel Popa avea răspuns pentru orice întrebare (de gramatică, de matematică, de astronomie sau de inimă), avea un zâmbet bun pentru oricine şi câte o glumă în orice împrejurare. Îmi place să-mi imaginez că le ştia pe toate, pentru că, de copil, i-a plăcut să zăbovească în biblioteca tatălui său, profesorul şi academicianul Gr.T.Popa (1892-1948). S-a născut la Iaşi, pe 24 decembrie 1925. A urmat cursurile Institutului de Teatru pe scena căruia a debutat în 1949, jucând în Amfitrion de Plaut şi în Doi tineri din Verona de Shakespeare. Juca mereu pe muchie de cuţit. Personajele sale din Mincinosul şi Căsătoria (de Goldoni), Conu Leonida faţă cu reacţiunea (de Caragiale), Cîntăreaţa cheală (de Eugen Ionescu), Profesiunea Doamnei Warren (de Bernard Shaw), Micii burghezi (de Gorki), Vrăjitoarele din Salem (de Arthur Miller) şi foarte multe altele au fost construite, majoritatea, pe scena Teatrului Mic.

Credeam cu tărie că Paganel, savantul Echipajului condus de căpitanul Val-Vârtej (mi-e dor şi de Dem Savu), e un savant adevărat. Mai târziu am avut bucuria să aflu din ce familie extraordinară venea. Şi că urmase şi cursurile Facultăţii de Chimie. Mi-a făcut mare plăcere mărturia depusă de actriţa Ioana Pavelescu (în emisiunea Tv Dincolo de aparenţe): “Când plecam de la şcoală veneam în teatru, unde mama (actriţa Corina Constantinescu – n.n.) repeta rolul. La matematică, unde nu am fost bună niciodată, îmi făcea Tudorel Popa lecţiile. Îmi lua caietul şi cartea de matematică, se ducea în cabină unde scria şi apoi venea şi mă punea să copiez ce a scris”.

Costum cadrilat, şapcă, privind parcă lumea printr-o lupă, Tudorel Popa-Paganel era personajul de la care aflam o groază de chestii tari, la graniţa dintre ştiinţă şi imaginaţie. Cei de pe “bătrâna carapace” se confruntau, la fiecare episod, cu o mulţime de provocări care pentru noi, copiii de atunci, jucau rolul întâmplărilor pline de învăţăminte prin care trece, pentru copiii de mai ieri şi de azi, echipa din jurul faimosului Scooby Doo. Nu mai ştiu dacă imaginea asta chiar corespunde realităţii, dar este imaginea în centrul căreia îl regăsesc pe Paganel. Actor subtil, sensibil, de o rară fineţe a gestului, Tudorel Popa era savantul cu replică strălucitoare. Era un actor în jurul căruia s-a ţesut o mitologie a farsei – colegii de teatru ştiu de ce… Lui Tudorel Popa îi datorez o lacrimă şi un zâmbet.